Dead Man {1995}

O calatorie de neuitat spre maturizare. Jim Jarmusch a reusit sa faca, prin stilul visual ales aici si prin povestea captivanta, desi slow-paced, cinema adevarata, arta pe pelicula. Desi nu e prima data cand vad filmul, am ales sa-l revad (din motive necunoscute)…asta fiind, de fapt, a treia vizionare.

As putea sa iau fiecare aspect, fie cel al personajului principal si deci constructia filmului ca un bildungsroman, sau mai bine zis bildungsfilm…fie din punct de vedere simbolistic cu calatoria spre cunoastere si obstacolele din drum, cu oamenii pe care ii cunosti si cu replicile usor ambigue dar pline de talc din partea lui Nobody…fie cea a westernului, unde totul e permis si legea o face fiecare, iar asta il transforma si pe cel mai civilizat dintre noi.

Johnny Depp este sus-numitul Dead Man, o reincarnare (din punctul de vedere a lui Nobody) a cunoscutului poet William Blake…un om care incepe o calatorie spre necunoscut si nesiguranta in cea mai salbatica zona a statelor unite – pe atunci departe de a fi unite. William este rapid azvarlit in faradelege datorita unor circumstante nefavorabile si datorita soartei crude din acele locuri. Vedem transformarea lui cum incepe inca din primele cadre cand, in tren, trec orele si oamenii din scaune se fac mai necizelati, mai barbosi, mai parosi si mai salbatici…stim la ce sa ne asteptam…they are shooting buffalo.

‘nezeule…chitara lui Neil Young a fost incredibila. E unul din acele soundtrackuri care iti raman in memorie mult timp dupa vizionare. De fapt, cred ca e vorba numai de o melodie, cea pe care o auzim in genericul de final, dar care e impartita in bucati si chiar note pentru a amplifica perfect atmosfera de vest salbatic si murder pe care Jarmusch a facut-o cu maestrie, cu camera de filmat. S-au completat excelent cele doua.

Asadar e un western de mare arta, foarte memorabil si ce merita sa fie pus sus in top la acest capitol. De vazut pentru superbul alb-negru, muzica si actori.

9.2/10