joi, 30 aprilie 2009

Serpico {1973}

Uite asa trebuie sa fie un erou adevarat, un erou real, un erou plauzibil. Gandire de genu asta nu poate aduce decat mai mult bine insa putini sunt cei care o au si mai putini cei care o folosesc.

Serpico e politistul care se lupta cu crima...cu crima de pe strazi si cu crima din birourile in care chiar el isi scrie rapoartele si aduce criminalii...coruptia. Tu-i mama ei de coruptie...o gasesti peste tot, oriunde unde nu se joaca dupa regulile scrise sau nescrise exista coruptie, nedreptate. O gasim acum si o gasim in continuare...scapare nu avem, ne trebuie insa martiri care au ajuns asa din cauza ca luptau pentru o cauza dreapta, pentru un viitor mai bun, mai sigur.

Filmul in sine e excelent, regizat de talentatul si arhi-cunoscutul Sidney Lumet a caror filme tipa intotdeauna pentru o cauza dreapta si nici nu am sa le mai enumar...apoi il avem pe maretul Al Pacino care face un rol monumental care nu a primit prea multe laude traduse in premii insa a carui performanta vorbeste de la sine in timp ce este vizionata. Nu exista dubiu ca vezi in fata ochilor un talent maret, un actor adevarat.

Despre ce este vorba in film, asa, scurt si la obicet...Frank Serpico se face politist insa vede repede ca mai toNti sunt corupti, multi cetateni stiu deja asta, si noi stim asta, insa Serpico este singurul care nu intelege de ce situatia asta este acceptata. Afla repede de ce...pentru ca sume de bani sunt vehiculate la diferite persoana cu influenta, bani luati pentru ca politia sa inchida ochii la unele ilegalitati care se produc pe strazi in vazul lumii. Serpico este regele care nu a baut din fantana otravita de vrajitoare ce i-a facut pe restu nebuni...Serpico este un exemplu care ne spune cum trebuie sa fie lumea, cum trebuie sa uite de bani si de cele materiale, dreptatea e deasupra tuturor.

Este cu adevarat un film bun, atat prin subiect si povestire, insa si prin calitatea artistica a sa...o bucata de istorie cinematografica.

9/10

Fast & Furious {2009}

Daca primul se cheama The Fast and the Furious cred ca e in regula ca asta sa se cheme Fast & Furious fara vreo cifra la capat... :)) . Ce dumb.

Pe asta de anu asta am sa-l notez exact cu aceeasi nota cu care le-am notat si pe primul si pe 2 Fast 2 Furious...toate intra in aceeasi categorie, toate au aceasi calitate si acelasi scop...sa distreze. Si reuseste sa ii distreze pe cei care iubesc masinile, iubesc sa le conduca, iubesc astfel de filme daca si au vreo masina ce se conduce in film, insa mai rari de astia la noi in tara. N-avem noi bani de Mustanguri sau Skylineuri, fie si de un muscle car pur american din anii trecuti...

Subiectul si actiunea, trebuie sa recunosc, sunt un pic, doar un pic, mai elaborate...se pune accent mai mult pe poveste desi ramane la standardele hollywoodiene, prietenie, iubire, tradare, toate sunt la standardele mediocritatii si nici nu incearca sa le depaseasca.

Acum trecem la scenele cu masinile, cu actiune...NU mi-a placut deloc ca multe din secvente au fost facute integral sau partial cu ajutorul computerului. Da deloc. Ba ca nu mai e credibil deloc si zici ca o dau in S.F.-uri, ba din cauza ca daca vroiam sa vad curse cu masini facute pe computer jucam un joc cu masini pe computer...adica, ce sens are? Daca faceau toate cascadoriile reale nu numai ca ridica calitatea filmului dar erau si mult mai distractive...pe cand sunt sigur ca toate scenele din tunelurile dintre Mexic si America sunt facute pe computer...toate. Ce sens are??

Cred ca cea mai faina scena cu masinile e si cea mai exagerata, asta fiind prima. Prima e rapida, e noua si originala, e interesanta si faza cu rostogolul intrece orice lege a fizicii si a probabilitatii. A fost faina. Apoi, pentru nostalgici si pentru fanii Need for Speed Underground, Underground 2, Most Wanted si Carbon avem si o cursa in oras cu traficul dat la full. Ce sa mai zic, merge ca film lejer, vazut o data sau de doua ori (ca daca il vezi de mai multe ori te plictisesti), de primavara-vara...merge...

7/10

miercuri, 29 aprilie 2009

The Rocky Horror Picture Show {1975}

L-aaaam vazut si nu mi-a placut...

Da, are o tona de referiri la filmele horror din trecut...dar de ce il face chestia asta mai bun? Ca in afara de asta nu are nimic...il are numai doar pe personajul uber-ciudat jucat de Tim Curry...adica DA, asta face un rol incredibil si un personaj foarte interesant si BIZAR!

Dar chiar asa ciudat incat sa nu rad? DELOC??? Probabil din cauza ca e si muzical si nu sunt intotdeauna un fan al acestui gen. Plus ca de fiecare data cand era o faza amuzanta (cred) nu eram in stare sa rad sau chiar sa zambesc din cauza backgroundului "extraterestru" care ma facea sa privesc cu dubiu orice se intampla pe ecran...

Cu toate partile care nu mi-au placut, jocul actorilor e tare de tot, regia e misto, decorurile deosebite, muzica e buna si ritmata, versurile nu prea le-am inteles, Tim Curry a facut, o zic din nou, un personaj antologic...ce-i drept, il ajuta si mutra.

Ce sa mai zic...e interesant, e ceva nou, chiar si acu, si e facut in '74 ('75 terminat)...si acu primeste zeci de referinte in filmele noi...poate intr-o zi o sa inteleg si de ce...

7/10

Great Expectations {1998}

Toti am auzit (poate nu toti l-am citit) de marele roman al lui Charles Dickens omonim. Ei, acest film este modernizarea acelui roman, pe care, spre rusinea mea, trebuie sa-l citesc. Cred insa ca aceasta este mult mai profunda din orice punct de vedere fata de film.

Filmul este superficial, este super hollyowoodian si neconvingator la capitolul de poveste de dragoste. Filmul se grabeste cu o repeziciune misterioasa spre...spre ce? Spre un final previzibil ca in orice versiune americana de film romantic dar previbil si din cauza optimismului nemuritor al romanticului incurabil. Ce sa facem...asa suntem toti cand iubim cu adevarat. Dragostea adevarata se cunoaste din prima, fara dubiu...bine, nici eu nu cred ca in dragoste la prima vedere dar asta poate fi tradusa ca fiind o placere fizica combinata cu placerea de a sta cu persoana respectiva fara compromisuri, neconditionat...pur si simplu placerea de a sta cu cineva, sa vorbesti despre orice e primul pas spre o poveste de dragoste durabila si frumoasa.

In rest muzica m-a impresionat, in special punctul culminant de la mijlocul spre sfarsitul filmului, cu sarutul din ploaie...melodia aia, compusa de Patrick Doyle, e perfecta pentru un astfel de moment si pentru orice alt moment asemanator.

Apoi, filmul asta te poate deprima teribil...ca daca stai si te gandesti, daca nu iti cunosti perechea cand inca sunteti copii, filmul asta nu e pentru voi si apoi zici ca nu ai sa-l/o mai gasesti niciodata...ceea ce e trist si bineinteles ca neadevarat ca na, e doar un film/carte (daca si acolo e la fel si sunt sigur ca da). Trebuie sa mai spun ceva si despre regie...frumoasa, ca doar e mana lui Alfonso Cuaron, un regizor mexican foarte talentat care ne-a mai adus filme ca Y Tu Mama Tambien, Children of Men si Harry Potter and the Prisoner of Azkaban (care ramane dupa mine cel mai bun Harry Potter ecranizat, pana acum).

7/10

marți, 28 aprilie 2009

Valkyrie {2008}

Un film artistic hollywoodian, dupa mine, inutil...atatea documentare si filme pentru TV s-au facut stiind ca acest film se face incat am ajuns sa dau din greseala pe ele pe National Geografic sau Discovery Channel. Nu pot spune ca aceasta bucatica din istorie m-a interesat in mod special, ca de m-ar fi interesat, stiam toate detaliile ce au dus la acest mare si regretat esec.

Nu stiu cat de gresit e din punct de vedere istoric insa citind cateva goofuri de pe imdb la acest film, vad ca sunt mici detalii nesemnificative care nu au modificat ideea filmului si actiunile pe care le duc pana la capat personajele cheie ce au dorit asasinarea lui Hitler. Aa...da, despre asta e vorba in film. Despre tentativa unor oameni curajosi ce au vrut sa se impotriveasca unui tiran, un criminal.

Filmul este evident previzibil si cred ca sfarsitul il stie oricine ce cunoaste cat de cat istoria celui de'al doilea razboi mondial. Nici nu cred ca intentiona sa uimeasca prin final cu toate ca regizorul, Bryan Singer, e oarecum foarte priceput la asta asa cum ne-a aratat-o cu genialul The Usual Suspects. Valkyrie e regizat foarte bine, e cateodata spectaculos, e plin de detalii si multe se respecta asa cum au fost in istorie. Actorii joaca decent, nici unul nu mi s-a parut ca excela sau ca are un rol deosebit de greu insa ansamblul total face toti banii, e format numai din actori talentati, cunoscuti care fac spectatorul care ii cunoaste sa acorde mai multa atentie asupra scenei in care se afla...si cum astia se afla in fiecare scena atentia sta bine distribuita pe tot parcursul filmului.

Acum, despre ce e vorba in scene necesita o dozulica si mai mare de atentie pentru ca planul de a-l asasina pe Hitler e extrem de complex...pentru ca asa a fost si in realitate. E ceva normal ca la o prima vizionare povestea sa fie incetosata de viteza totala a filmului...sau de lipsa de atentie asupra unor detalii mici.

E per total un film bunicel insa nu satisfacator si nu memorabil. O sa fie uitat repede, o sa se piarda in negura timpului, nu o sa atraga atentia decat fata de nerzii de istorie care sunt atrasi de Hollywood. Cam atat.

7.75/10

luni, 27 aprilie 2009

Mistery Train {1989}

O noapte bizara in statul lui Elvis, Tennessee, in orasul lui Elvis, Memphis...

Intamplari ciudate care nu pot fi traduse decat in limbajul locuitorilor insa si cel a lui Jim Jarmusch pe care nu il mai ghicesc in filmul asta. Mi-a placut foarte mult ce a facut cu Down by Law, Night on Earth, Dead Man, chiar si Stranger than Paradise...dar cu filmul asta m-a pierdut.

Mi-au placut insa unele faze...cuplul de tineri japonezi, atat de adanciti in cultura americana incat dau pe afara, literalmente. Tot ce imbraca, tot ce asculta, felul cum se comportanta...insa raman inradaciniti la Okinawa, orasul de bastina, comparandu-l cu Memphis. Intra in aceasta lume muzicala printr-un luminis din padure si ies prin aceeasi parte ca si cum ar fi o poarta dintre aceasta lume si aceea normala.

Trei povesti simple, trei culturi ce aduc cu ele conflicte culturale, nu prea se ciocnesc una cu alta, insa toate se intampla in aceleasi locuri si aici intra hotelul in care se petrece deznodamantul. Singura chestie care o au in comun cele trei povesti e un singur sunet de pistol si o singura melodie care se petrecere, teoretic, in acelasi timp, cronologic vorbind.

In rest, nu prea m-a lasat masca ca celelalte filme ale lui Jarmusch...

7/10

vineri, 24 aprilie 2009

Entre les murs {2008}

Acest film, The Class, a fost ales de academie sa reprezinte Franta la Oscarurile de anu asta, pentru cateogoria cel mai bun film strain. Si sunt putin in dubii...

Desi filmul prezinta foarte bine si foarte real o clasa de scoala generala (cum ar fi la noi...sa zicem clasa a 7-a sau a 8-a) cred ca s-a exagerat destul de mult. Dar fiindca in 2 ore se prezinta evenimentele dintr-un an intreg, e evident ca s-au ales cele mai dramatice si cele mai interesante scene. Personal, nu m-am regasit in nici unu din cei de pe ecran...nici in cei linistiti dar nici in cei prea galagiosi. S-a cautat mai mult drama si razboiul continuu dintre profesor si elev, un razboi pentru tara noastra nou.

Franta e o tara mult mai diversa din punct de vedere a nationalitatilor multor locatari, aceasta diversitate nascand la randul ei multe conflicte chiar si intre elevi. Aceasta diferenta culturala vorbeste la nivel global ceea ce face din filmul asta unul global, ce vorbeste cu mai multe limbi. Numai in aceasta clasa avem si chinezi, arabi, africani din mai multe tari ai acestui continent si albi. Relatia dintre profesor si elev este, cred eu, cateodata prea exagerata. Am intalnit elevi, in acest film, care sunt mult prea agasanti ca sa fie reali, mult prea enervanti ca sa se dea in gatul cu profesorul in felul asta cu toate ca toate sunt plauzibile.

In tabara profesorului vedem cum se ajunge la multe din concluziile pe care le intalnim sau auzim...in special la exmatriculari. Fiecare decizie este atent si in detaliu discutata si nu poti spune ca au fost decizii pripite. In mare, eu am tinut cu profesorii, nu stiu...eu in liceu nu am avut prea multe incaierari de genu asta din cauza ca intotdeauna i-am respectat si au facut acelasi lucru cu mine. Nu eram un elev exemplar dar nici nu imi zburau vorbele din gura cum se intampla la cateva fenomene din filmul asta. Eu eram acela care se uita la astfel de fenomene si ma cruceam la ce bazaconii scot de fata cu profesorul. Dar este doar o parere personala...

Partea interesanta e ca nu stii cine e de vina in toate probleme astea...ba elevul, insa el poate sa se justifice usor din cauza ca are probleme acasa, vroia sa-si apere colegele de la abuzurile verbale ale profesorului...ba profesorul, insa si el pune iesirile sale in carca elevilor din cauza ca se comporta ca niste haimanale si o merita...ba parintii, ca nu isi cresc din start copiii cum trebuie...ba diferentele culturale si de limbaj, unde lucrurile se pierd prin traducere. Sunt destule. E un film interesant si realistic, poate putin mai dramatizat, dar tot realistic...

8/10

miercuri, 22 aprilie 2009

Terms of Endearment {1983}

Filmul cu care regizorul nu foarte cunoscut James L. Brooks a dat lovitura...cel cu care el singur a castigat 3 oscaruri pentru cel mai bun scenariu adaptat, cea mai buna regie si cel mai bun film, fiind si producatorul. Primul film care l-a regizat, nu primul pe care l-a scris sau produs. Si il aplaud pe el ca a primit cele 3 premii pe nedrept din cauza ca a concurat in acel an cu The Right Stuff, care, dupa mine, e net superior. Din orice punct de vedere...

Drama exista in amandoua, poate mai putin studiu asupra omului si a relatiilor din viata sa cu alti oameni in The Right Stuff dar acesta oricum compenseaza fiind detaliat in orice isi propune sa puna pe ecran. Shirley isi merita intr-adevar premiul, la fel ca si Jack Nicholson, amandoi jucand convingator si natural, lucru de astepta de la doi actori mari ca ei. Dar la drept vorbind rolurile lor au fost usurele...nimic din neobisnuit.

Acum trebuie sa zic ceva despre ce m-a deranjat atat de tare...filmul nu atrage atentie asupra sa, prezinta o familie banala, cu probleme banale, cu o relatie mama-fiica puternica care insa sunt foarte diferite una de cealalta. Deci chiar nu a fost ceva deosebit...pana in ultimele 20 de minute, filmul arata destul de vesel, acompaniat de o subtila comedie, pana cand in ultimele 20 de minute s-a produs o intoarcere de 180 de grade putin prea brusca, devenind extrem de trist insa am ramas complet neafectat, lucru neobisnuit in cazul meu si poate nu numai. Poate nici nu s-a incercat asta ci s-a arata ca si moartea e o etapa normala din viata ce nu trebuie traita cu lacrimi in ochi ca vederea noastra sa nu fie incetosata...trebuie sa vedem persoana pe care am iubit-o si acum am pierdut-o clar, exact cum o stim...si asa sa ramanem sa ne-o amintim.

Dar chiar si cu cateva momente reusite...chiar si cu sinceritatea din replicile personajelor, filmul asta nu m-a uimit si nu m-a facut sa inteleg de ce a primit premiul cel mare la Oscaruri. Depinde de spectator...pentru mine a fost un pic prea telenovela...

7/10

marți, 21 aprilie 2009

The Right Stuff {1983}

Desi imaginea de mai sus nu are nimic, in mod direct, cu filmul...simbolizeaza de fapt ceea ce vrea sa transmita mesajul filmului...zborul omului spre necunoscut si dupa acesta. Numai el si "aripile" ce il vor duce acolo...omul in cea mai simpla forma (nu dezbracata ca frumoasa domnisoara de mai sus, doar metaforic) doar esentialul...

Dansul frumos de mai sus, acompaniat de "Claire de Lune", i-a facut pe astronautii nostrii americani sa zboare mai sus, mai departe...indemnati si de propia natura umana. Perseverenta si indarjirea sunt si au fost dintotdeauna caracteristici ce l-au facut pe om sa evolueze in timp, l-au facut sa se schimbe, in bine sau in rau, dar mai mult in bine...din cauza ca inca ne aflam pe lumea asta.

Acest film epic arata fiecare etapa prin care trece un astronaut pentru a ajunge in spatiu sau pentru a bate recorduri. Inca de la stadiul de pilot neinfricat, la antrenamente riguroase si, cred eu, dureroase pana la ultima etapa...aceea de a se urca intro nava spatiala si a parasi aceasta planeta fie doar pentru cateva minute sau mai tarziu ore...acum nici nu mai exista o limita de timp, dar in '63 era. Filmul are timp sa iti povesteasca toate acestea, sa ti le arate in detaliu si pe langa mai are loc si de cateva povesti de dragoste sau orice eveniment banal sau nu din viata astronautilor americani. Dureaza pana la urma 3 ore si 13 minute filmul asta...are timp berechet sa arate fiecare chichita, fiecare emotie umana sau fiecare moment tensionat.

Chiar fiind de lungimea asta, nu ai zice ca te plictisesti, nu ai zice ca filmul dureaza mult, cu toate ca atunci cand am inceput era inca ziua, pentru ca e o poveste construita foarte bine, care foloseste numai momente importante, fara a ne plictisi cu adevarate banalitati...e posibil insa sa fi existat vreo 2 momente de genu asta insa nu am simtit-o sau le-am ignorat si uitat repede datorita urmatorului moment foarte incitant si intotdeauna rapid.

A castigat 4 Oscaruri in primul rand pentru chestiile tehnice...cele mai bune efecte speciale si sonore, cea mai buna editare, cel mai bun sunet si cea mai buna coloana sonora. Le merita si nu cred ca le merita si pe celelalte la care a fost nominalizat dar nu le-a castigat. Imaginea a fost buna dar nu extraordinara, scenografie la fel, a fost doar un film foarte bun care merita vizionat. La cati bani s-au bagat in el, cred, eu zic ca merita macar atat. Produsul final e foarte distractiv, foarte detaliat cand vine vorba de nave spatiale, pregatirea astronautilor si treaba de la NASA in general incat pentru un fan al acestor chestii filmul e perfect.

Bineinteles, nu se poate sa nu fie putin prea patriotic, putin moralizator fata de alte tari sub alt tip de conducere (Rusia comunista) si alte cateva chestii care pot parea suparatoare.

9/10

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Saibogujiman kwenchana {2006}

I'm a Cyborg, But That's OK

Ce poti sa mai zici cand vezi un astfel de film? Trebuie insa sa ma abtin in a-l lauda prea mult pentru ca sincer nu cred ca merita...dar am sa punctez ce mi-a placut si ce nu...

E o combinare, dar nu chiar, a mai multor filme ca "One Flew Over the Cuckoo's Nest", "Waking Life" dar cu toate astea nu au asemanari ca sa te asigure ca s-a luat dupa ele...pur si simplu iti amintesc de ele fara vreo legatura evidenta. Povestea filmului e una foarte reusita cat si originala...vorbeste foarte mult despre umanitate si cum asta se pierde de cand am intrat in era tehnologiei si suntem efectiv inconjurata de aceasta. Asta ar fi una din chestii...alta ar fi simplifcarea dragostei, de cand cu tehnologia asta se pierde contactul uman direct ce era in trecut. Pana si scrisoarea scrisa are deja o alura de mit sau clasic extrem si deja nefolositor de cand avem haifaivu/facebookul si mail-ul. E oarecum trist daca ne gandim asa...dar o facem oricum, din comoditate, dintr-un mod firesc, de parca o facem de cand ne stim...de parca e natural. Nu e.

Filmul incepe cu o imagine asupra unei camere ce apartine unei fabrici de radiouri unde se asambleaza acestea. Toate femeile par a fi roboti, se misca in miscari sincron, fiecare e la aceeasi etapa de asamblare, toate se misca cu aceeasi viteza cu privirea pierduta in neant. Cu exceptia uneia care asculta cu fascinatie boxa care dicteaza ce etape trebuie parcurse...si asculta aceasta boxa de parca ar fi cea mai buna prietena a ei si asculta cu sfintenie fiecare directie dar nu o aplica imediat...ea e unica printre celelalte, ea e speciala...ea e un cyborg.

Bineinteles ajunge la ospiciu din cauza ca isi taie incheietura cu cutitul unde si-a bagat doua fire al caror capat se afla in priza. In ospiciu intalnim alte cazuri ineresante si fascinante care sunt tratate cu respect de catre regizorul arhi-cunoscut si extrem de talentat cu porecla de Domnul Razbunare din cauza trilogiei sale despre acest sentiment uman foarmat din filmele: Sympathy for Mr. Vengeance, Oldboy si Sympathy for Lady Vengeance (excelente filme btw)...sunt tratate cu respect insa in unele cazuri ne este imposibil sa nu schitam un zambet sau chiar sa "tragem" un hohot, doua, de ras la unele faze...faze atent studiate din punct de vedere psihologic care se lasa deschise la interpretari si concluzii pentru a descoperi persoana din spatele psihozei.

Printre bolnavi se gaseste si un baiat cu o putere foarte folositoare aici...are puterea de a fura. De asta lumea din ospiciu il acuza la fiecare intalnire de terapie in grup ca a furat una sau alta. Dar el mai poate lua ceva...el fura problema bolnavului si o atribuie lui. Fie e un joc intre nebuni dar cel de la care o ia nu o mai are...e un exercitiu interesant care ar putea functiona...cine stie :)) . Eventual ajungem sa vedem o apropiere intre el si actrita din rolul principal care se crede cyborg...aceasta apropiere nu e evidenta si poate asemana doar cu o relatie platonica insa prin incercarile lui de a o "repara" pe cyborgerita vedem de fapt iubirea.

E un film complex, foarte, foarte misto vizual care merita vazut. Dar aveti mare grija sa aveti bateriile incarcate inainte sa il vizionati...e esential.

8.25/10

Joheunnom nabbeunnom isanghannom {2008}

The Good, The Bad, The Weird

Ca sa fie inteles din start, filmul asta nu are legatura cu filmul lui Sergio Leone din '66, The Good, The Bad, The Ugly...desi ar parea. Povestea e complet noua iar ideea asta cu cele trei personaje principale ce se gasesc in ambele filme nu este decat ceva firesc si normal...exista un tip bun, un tip rau si cateodata un tip ciudat in mai toate povestile western pe care le stim...

Acest film e unul sud-coreean si e facut de acelasi regizor care a facut si filmul A Tale of Two Sisters si in acesta de acum nu se simte nicio asemanare...si de abia aici se vede un regizor diversificat, nu axat numai pe un gen...trasatura unui regizor de calitate. Ca sa nu mai zic nimic de faptul ca a facut o treaba foarte misto cu filmul asta. Ce altceva mai exceleaza in filmul asta: imaginea superba...desertul e prins foarte frumos datorita ochiului regizorului dar si a celor doi care s-au ocupat cu imaginea. Decorurile si platoruile de filmare au prins foarte bine o perioada interesanta, pe care nu prea am vazut-o in filme...presupun ca ar fi anii '30-'40 daca e sa ma iau dupa motociclete si camioanele folosite. Da...e un western veritabil dar situat intro perioada mai moderna, nu numai cai si pistoale...acum e cai, motociclete si pistoale. S-a pus accent mare pe detalii si asta se vede in special pe platoruile mari de filmare...micile satute din desert, etc.

Actorii...ii luam bineinteles pe cei trei din rolurile principale. Fiecare a avut un personaj diferit si interesant, fiecare a jucat diferit si asta a ajutat la diversificarea generala a filmului cat si scoaterea din plictiseala a spectatorului. Tipul cel rau are sclipirea aia maniaca in ochi, cel bun e cel mai bun la toate iar cel ciudat e...bizar dar si imens de amuzant. Mai mare placere sa ii vezi pe toti cum se joaca pe ecran si cum se completeaza unul pe celalalt.

In film e vorba despre o harta care arata o comoara pierduta din timpul dinastiei nu stiu care...Qing sau ceva...si o gaseste/fura cel ciudat. Cel rau e si el pe urma acestei harti si acum il fugareste pe ciudat. Cel bun e vanator de recompense si il cauta pe cel rau...cel ciudat are si el o recompensa insa e prea mica (mare greseala...spoiler). Cel bun afla si el despre harta si zice sa mearga cu cel ciudat sa o caute...si tot asa, o fuga lunga, actiune cat incape, comedie de asemenea, o placere de vizionat. Cel mai scump film din istoria cinematografica a Coreei de Sud.

Eu unu recomand cu cea mai mare placere filmul asta din cauza ca are de toate si te distreaza cumplit timp de doua oare si putin...e foarte misto filmul. Dar e si foarte bun din punct de vedere cinematografic. Deci dupa mine merita din plin nota:

8.75/10

joi, 16 aprilie 2009

High Fidelity {2000}

Film care rezuma anii '90 cat mai frumos posibil...lookul e evident ninetees insa ce face tabloul acesta complet este muzica aleasa pe spranceana de catre cineva care se pricepe la asta, muzica la modul general...nu un gen anume. Dar in nici un caz vreun gen penibil de'al lor cum ar fi country-ul...in rest, totul e permis, aproape.

Muzica e un element esential al acestui film insa si in viata...asa cum se spune: Muzica este soundtrackul vietii tale. Muzica ne defineste gusturile insa nu si ca persoana din cauza ca ale noastre gusturi se pot schimba. De exemplu o persoana ce iubeste cu adevarat muzica asculta absolut orice gen, cat mai obscur sau ciudat...dar sa fie muzica, nu manele ca astea se afla intro cateogorie de'a lor. Se cheama proasta.

Muzica ne transmite sentimente din cauza ca se foloseste de un fenomen psihologic pe care il cunoastem...se numeste hipnotizare. Acum depinde de melodie dar majoritatea au sunete repetitive, joase si inalte introducandu-ne intro stare care corespunde cu melodia respectiva. Bineinteles, nu fiecare melodie o sa aiba acest efect asupra noastra decat daca ii dam noi voi, dar atunci cand le categorisim intr-un registru personal o facem datorita gusturilor noastre muzicale. Dar si din cauza ca orice persoana vrea la un moment dat in viata lui sa fie cat mai individualista posibil. De multe ori se exagereaza si asta se ajunge la snobism...numai genu ala e miezu, restu sunt varza. Muzica cantata cu instrumente...aia e muzica reala, chiar daca si aia facuta cu sintetizatoare are farmecul ei (si aici ma refer la muzica house, de club).

Filmul e mistocutz...e un jurnal personal al tipului obisnuit, el vorbindu-ne despre relatiile din trecut si cat de dureroase au fost despartirile...spune plusurile si minusurile, vorbeste despre femeile din viata lui, ce efect au avut asupra lui, cum l-au schimbat si ce a invatat el din asta. Stiti voi, povestea oricarui tip in materie de dragoste si romantism. Poate nu toti suntem romantici incurabili insa tipul jucat de John Cusack este ca altfel n-ar fi spus cat de mult l-au durut despartirile...l-au durut asa cum ne-a durut si pe noi...deprimant, de fapt, e o durere univesala umana...

Jack Black insa face un rol mare, om super amuzant cu un stil unic. Extrem de amuzante fazele cu el, chiar numai pentru el merita vazut filmul asta dar are atatea elemente ce merita vazute sau ascultate...si ajunge la soundtrack, unul special, misto dar care e complet numai daca ascultati si fiecare melodie mentioanata in timpul filmului...sunt sigur ca merita, la fel ca filmul...deci:

8.4/10 :D

Janghwa, Hongryeon {2003}

A Tale of Two Sisters

Asa cum am promis am vizionat si originalul filmului precedent...si acum regret ca nu l-am vazut pe asta prima data pentru ami bate joc cum trebuie de filmul din 2009.

Asta sud-coreean e atat de frumos, atat de complex incat cel nou paleste sub forta puternica si sublima a celui original. E un thriller psihologic excelent, o drama bine construita si un horror ce are efect chiar daca e un horror nou (si cum am zis-o sau nu astea noi sunt de toata jena). Bineinteles, astea asiatice sunt intro liga de'a lor, au inceput mai tarziu insa isi fac un renume. Un renume atat de puternic incat unii penibili de la Hollywood trebuie sa copie ideea si s-o faca intrun film american...si de cele mai multe ori o dau in bara, ca in exemplu precedent.

Fata de precedentul, povestea este mai elaborata, se pune accentul mult mai mult pe personaje si pe psihicul lor, se studiaza sau trebuie studiata fiecare miscare, fiecare gest, fiecare expresie pentru a intelege in ce directie se indreapta povestea si care ar putea fi deznodamantul. Desi, din cauza filmului noi, stiam in mare despre ce e vorba, am fost surprins din cauza ca fratii Petreuş, regizorii filmului nou, nu au furat fiecare idee ci au simplicat-o...ca sa inteleaga si prostu american...asta e, era de asteptat.

Revenim la frumosul film sud-coreean...este frumos din atatea motive...imaginea perfecta, soundtrackul pe masura (totul facut din orchestra, bineinteles), jocul actorilor aproape perfect...fiecare actor in parte avand un impact considerabil asupra povestii si implicit asupra spectatorului. Un film ce te tine constant atent, constant tensionat si constant speriat (si desi nu as fi aratat-o fiecare seminta de floarea soarelui pe care am mancat-o o fost inghitita cu mare greutate)...singurul meu regret e ca nu l-am vazut pe asta prima data...si chiar imi pare rau.

9/10

marți, 14 aprilie 2009

The Uninvited {2009}

Trebuie sa incep cu: Trebuie sa vad originalul sud-koreean si asa trebuie sa o faca toti care incearca sa vada filmul asta din 2009. Originalul e A Tale of Two Sisters si e din 2003. Cum America ne-a obinuit deja prin faptul ca fura, efectiv, filmele horror de provienienta asiatica era normal sa se intample cu acel clasic. Am incercat in trecut sa vad originalul dar nu l-am prins intr-o varianta calitativa buna si dupa o vreme am uitat de el insa promit sa ma revansez.

Chestia la filmul asta e ca plot-twistul functioneaza si pe mine m-a luat prin surprindere...asta mi se intampla daca nu ma uit la original. Daca il vedeam ziceam ca asta e doar un rip-off ieftin care foloseste aceleasi chestii numai ca nu la fel de bine pentru ca pur si simplu nu pot sa o faca...nu au talentul insa nici nesimtirea sa le copie efectiv, cel putin nu cred...ma lamuresc cand vad filmul din 2003.

La filmul asta m-am uitat pe de o parte si din cauza Emiliei Browning...o actrita tanara (cu doar cateva luni mai mica decat mine) si frumoasa si poate si talentata desi nu prea a avut ocazia sa o arate. Prima data am vazut in Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events si m-am indragostit de buzele ei :)) ...cand am vazut filmul eram de o seama cu ea deci nu va ganditi la nimic ilegal - jailbait :)) .

Ok, revenind la film...e putin plictisitor la inceput dar isi revine pe parcurs, e oarecum interesant si misterul e bunicel. Insa plot twistul din final e zguduitor si chiar neasteptat. Cel putin pentru mine. In rest nu prea ne uimeste cu nimic...actorii joaca standard, lookul nu e deosebit insa ajuta, cum am mai insinuat-o, povestea intreg filmul. Il imbunatateste cu .5 puncte insa trebuie sa il compar cu originalul...care o sa fie vizionat chiar in seara asta. YYYeeeeeyyyyy!!! Deci, desi plotul-twistul mentionat e bun restul sucks (te sperie cu sunete date la maxim in cinema sau acasa, nu cu ceva vizual)...so:

6/10

Léon {1994}

Ce? Va mirati ca l-am vazut de abia acum? Ei bine, nu l-am vazut acum pentru prima oara...l-am vazut de multe ori la televizor insa niciodata de la un capat la altul, ramanand concentrat pe poveste si idee, aceasta fiind rupta in repetate randuri de siruri interminabile de reclame. De asta nu e bine sa vezi un film la televizor...se rupe din magie.

E cel mai bun film a lui Luc Besson, fara dubiu...cel mai bine scris, cel mai bine regizat. Are de toate. Si culmea, a fost scris in numai 30 de zile si turnat in alte 90, doar asa, sa treaca filmul pana se ajunge la Al Cincilea Element. Si desi Besson si-a batut capul mai mult cu Al cincilea element nu a iesit asa de bine precum a iesit Leon.

Leon e un film despre un asasin a carui viata se schimba cand intro zi intra in viata sa o fetita de 12 ani, vecina de'a lui. Familia ei este ucisa din cauza ca tatal ei a intrat intro belea, evident, din start cretina dar ce sa-i faci cand esti sarac si disperat in acelasi timp? Asasinul o ia acasa pe fata, stiind riscurile si piedica ce le primeste o data ce deschide usa. Unul din ei are nevoie de un tata din cauza ca oricum a trait toata viata intro familie ce nu o iubeste iar celalalt cauta pe cineva sa iubeasca desi nu ar putea s-o recunoasca, instinctul paternal e mult prea puternic pentru a fi ignorat...de asta are si planta care o dadaceste ca pe un copil.

Cred totusi ca cel mai interesant personaj din filmul asta este personajul jucat de Gary Oldman, un politist corupt ce ucide pe oricine...insa felul cum joaca acest personaj psihopat e cu adevarat deosebit. Desi a fost ignorat la capitolul de premii jocul sau mi-a adus aminte de jocul lui Heath Ledger din The Dark Knight...un joc nebun cu momente de luciditate serioasa si infricosatoare si asta numai cand se apropie momentul de a ucide pe cineva ca in rest era un om respectat.

Leon e alt personaj profund...un italian care a venit in New York de la varsta de 19 ani si nu a mai parasit acest oras. De atunci pana la varsta de, sa zicem, 45 de ani nu face altceva decat sa ucida si sa ucida...nu e numit curatatorul degeaba. Rade tot. Intr-un mod extrem de profesionist si eficient...asta pana vine fetita in viata lui. Dar nici atunci nu isi pierde concentrarea. Leon e jucat foarte bine de Jean Reno, un actor foarte bun, versat care isi alege prost rolurile cateodata de prea multe ori...asta e.

Natalie Portman la varsta de numai 12 ani face un rol incredibil. Matur, emotionant...rol ce ii prevesteste o cariera prospera si un talent deloc de ignorat. A jucat excelent iar contrastul dintre aceasta fata inocenta si acel asasin cu sange rece e greu de ignorat si e probabil una din cele mai frumoase "cupluri" din istorie. Desi s-ar intelege gresit...relatia dintre cele doua personaje e mai mult o iubire dintre un tata si fiica sa decat altceva...bine, poate daca era mai batrana fata era altceva...dar asa ceva nu exista si asta se vede clar in personajul lui Leon ce ramane rece fata de ea, cu un fel de retardism emotional...ceea ce face povestea dintre cei doi mai credibila si fundamental frumoasa...

Deci pana la urma e unul din cele mai bune filme de actiune facute vreodata tocmai din cauza ca nu se focalizeaza prea mult pe asta insa cand se ajunge acolo avem un regizor talentat care le are cu actiunea pe pelicula. E un film complex, profund, demn de studiat si analizat fiecare expresie faciala sau replica. Locul pe imdb mi se pare putin cam sus insa cum pot eu sa comentez cand ii dau nota:

9/10

Shakespeare in Love {1998}

L-am vazut din cauza ca a fost castigatorul din 1999 a Oscarurilor si trebuie sa va spun de la inceput...nu merita. Desi Oscarul nu e un etalon ori cel mai mare cuvant in aceasta arta, desi multi ar crede ca este...filmul asta mediocru a castigat asa:

-Cel mai bun film: Va rog...erau cel putin doua alte filme care meritau cu adevarat onoarea asta. La Vita e Bella sau Saving Private Ryan. Desi astea se invart in jurul celui de'al doilea razboi mondial, un subiect nu tocmai nou...una prezentand situatia pe campurile de lupta si cealalta o viziune din interiorul unui lagar parca meritau mai mult sa castige. Shakespeare nu are stofa aia de film care sa castige dar care sa merite sa fie nominalizat. Ai impresia ca e grabit, ca personajele nu sunt definite si sunt caricaturale, scenariul e interesant desi mai mult ca sigur fictiune dar nu face decat sa transpuna o poveste intr-un background de pe vremea lui Shakespeare pe care l-au prezentat aici ca pe un adevarat Casanova...

-Cea mai buna actrita in rol principal: Gwyneth Paltrow sa zicem ca ar merita desi pe celelalte nominalizate anul acela nu le-am vazut...era insa si Streep pe acolo, si Blanchett dar si Emily Watson...concurenta grea.

-Cea mai buna actrita in rol secundar: Judi Dench ca regina Elizabeta. Putine scene, jucat puternic si demn de o regina.
-Cel mai bun scenariu original: Merita mai mult The Truman Show dupa mine. Pana si La Vita e Bella are o povestea mai frumos scrisa...
-Restu pana la 7 sunt pentru decoratii si costume si da, s-au bagat multi bani in chestiile astea pentru a crea o atmosfera fidela timpului si pentru a ne intoarce pe noi in timp. In rest nu vad de ce ar fi meritat filmul asta 7 premii oscar, incluzandu-l pe cel mai mare...Acum, dupa 11 ani a cam disparut farmecul sau magia filmului pe care i-a acaparat atunci pe cei care l-au votat.

7/10

luni, 13 aprilie 2009

Secrets & Lies {1996}

Mai stiti filmele ca Amores Perros? Babel? Crash? Alea in care aparent aveam cateva povesti diferite care, insa, la un moment dat se ciocneau intr-o explozie de emotie umana si sentimente?
Ceva de genu asta s-a intamplat si in acest film al regizorului filmului Mike Leigh (care btw a regizat si filmul precedent...l-a si scris, la fel ca pe acesta).

E un film cu rasu-plansu...momentele amuzante variaza cu cele dramatice sau triste in care o femeie incearca sa-si gaseasca mama adevarata si o sa ajunga sa aiba o surpriza, sau alt moment in care o mama se cearta cu fiica ei din cauza lipsei de comunicare...sau momente geniale in care un fotograf prinde pe film diferite stereotipuri sau familii "unice"...am iubit momentele alea. Vorbesc atat de mult de superficialitatea oamenilor si cat de usor astea se observa si se destrama in mii de bucatele usturatoare cu ajutorul "ochiului" unui aparat foto si in rest al unui aparat de filmat. Leigh ne vorbeste despre constanta drama umana, aia pe care o traim sau nu...care ne afecteaza sau nu si ne mai vorbeste si despre cum viata e plina de surprize...indiferent de ce fel.

Sa speram doar ca cei ce primesc aceste surprize se pot schimba in bine si acea experienta ii va invata ceva despre viata si diferitele ei aspecte. Taglineu filmului imi place in mod deosebit...acum ca il citesc..."Roxanne drives her mother crazy. Maurice never speaks to his niece. Cynthia has a shock for her family. Monica can't talk to her husband. Hortense has never met her mother." Scena capturata mai sus e una foarte frumoasa...e o familie mare si diversa bucurandu-se de un gratar intro zi frumoasa...
-Roxanne e prima fata din dreapta - fiica specifica care se cearta cu mama ei din orice motiv cu toate ma-sa nu incearca decat sa o ajute...sa vorbeasca cu ea...
-Maurice e fotograful din mijloc care are talent ca tata si o are pe nepoata sa ca substituenta cu care nu are sansa sa vorbeasca, desi din multe puncte de vedere i-a fost ca un tata mai bine de jumatate din viata...
-Cynthia (a treia din stanga) e mama care are supriza cea mare pentru intreaga familie si are sansa sa se ocupe cu treaba de mama si prietena cu adevarat cand si ea primeste o supriza-soc imensa, niciodata nu e prea tarziu...
-Monica (dupa Cynthia) e sotia care e apasata de ceva urat si trist, din aceasta cauza ca nu poate sa vorbeasca cu sotul ei cum trebuie, e o frustrare ce nu ii da pace si pe buna dreptate si
-Hortense e a doua femeie din stanga care are o criza de identitate si doreste sa-si afle trecutul si in acelasi timp cauta sa-si cunoasca mama.

Toate aceste mini-istorii ale persoanelor fac o poveste dulce-amaruie care rezuma viata (poate nu la fel de deprimant ca in filmul precedent) si in care poate ne vom regasi sau poate nu. E insa o poveste excelent scrisa, excelent regizata si excelent jucata si zic ca merita o vizionare.

9/10

duminică, 12 aprilie 2009

All or Nothing {2002}

Deprimant film si cu asta ar trebui sa inchei...dar am sa mai zic cate ceva despre ce e vorba in film...
Lupta unei familii din clasa saraca spre mijlocie care traieste in mare de pe o zi pe alta, cu greu...incercand sa economiseasca ultimul penny. Dragostea a disparut din familia asta, nimeni nu mai considera ca acest lucru e important si nu se mai obosesc exprimandu-l in nici un fel posibil. Toata lumea e deprimata si deprimanta in filmul asta...toti cei care au slujbe au slujbe de tot cacatu, slujbe de care nu sunt multumiti si nu le ofera satifcatii de nici un fel...cei care nu au slujbe sunt niste pierde-vara ratati care isi aduc numai necazuri...atat fiul supraponderal al cuplului de mai sus cat si o fata disperata dupa atentie si dupa placerea pe care o are atunci cand cineva ii da atentie. Fiica celor de mai sus, supraponderala si ea, lucreaza la un azil de batrani, o slujba la fel de trista si deprimanta mai ales ca moartea cutreierand holurile cautand suflete expriate...

Momentul de mai sus arata intrarea dragostei inapoi in familie dar si, poate, o raza de speranta spre un viitor mai bun per general...dar asta numai in ultimele 5 minute...de parca ar fi ultimele 5 minute din viata. Filmul arata vietile unor suflete lipsite de soarta...ce cutreiera spatiul din inertie, fara pic de placere, fara pic de fericire, fara zambet...pai daca cineva are de gand sa se uite la filmul asta macar atat sa invete. Orice ati face, faceti-o cu o oarecare placere...de nu, cautati-va alt job...nu trebuie decat un dram de fericire si speranta ca sa treci prin viata asta simtind...
Filmul asta nu e comedie, cu toate ca asta zice pe imdb...

7/10

vineri, 10 aprilie 2009

A Good Woman {2004}

O femeie buna e ce vrea fiecare barbat...una care e inteligenta, una care e frumoasa insa ale carei calitati negative sau mai putin bune te poti indragosti...pentru ca asta o face unica. Femei inteligente si frumoase sunt la greu insa personalitatea le defineste ca fiinta umana, ca persoana de care te poti indragosti si pe care o poti iubi pana la moarte...

In film se prezinta realtiile romantice in backgroundul anilor '30 intr-o Italie predispusa la romantism si inselare. O femeie din New York pleaca alungata din orasul ce nu doarme unde si-a facut deja reputatia de femeie profitoare, o lichea care suge banul din venele fiecarui barbat care il are. Si in perioada de criza erau putini de genul asta si mai putine slujbe cinstite unde sa mearga...ea a folosit ce are mai bun la ea, frumusetea si experienta pentru a-l atrage pe barbatul vizat.

Ajunsa in Italia, face acelasi lucru insa aici nu are reputatia din state insa si-a refacut-o si aici foarte repede pentru ca e tot ce stie...prima victima este un tanar a carui sotie este, si asta aflam mai tarziu, fiica vampiritei noastre. Frumoasa fiica este jucata de Scarlett Johansson insa personajul ei este cam banal si neinteresant, insa nu-i problema, mi-a facut placere sa o vad chiar si asa.

Ce mi-a placut mai mult a fost scenariul, preluat dintr-o piesa de teatru apartinand lui Oscar Wilde. Comic, sarcastic, real si un adevarat studiu al naturii umane si un detaliu foarte important pus pe relatii romantice...noi sau vechi. Bosorogii care stau toata ziua si beau sunt geniali, intotdeauna cu punctul pe i. E un filmulet dragut, care prinde atmosfera si lookul anilor '30 intr-un mod placut de vizionat. Dar nu e o revelatie...

7/10

joi, 9 aprilie 2009

They Shoot Horses, Don't They? {1969}

Titlul e absolut genial...nu-i asa? Desi exista numai un singur cal in acest film si acela e impuscat la inceput, analogia e perfecta. Filmul e unul extrem de deprimant si prezinta natura umana intr-un dans ce rezuma viata in doar cateva mii de ore...

Ne nastem...incepem dansul, mergem in jurul cozii pana la epuizare, ne imbolnavim, innebunim si murim. Bineinteles, sunt mai multe elemente ale vietii rezumate in acest dans ce nu poate duce decat spre moarte pentru toti...avem timp sa ne inselam unul pe celalalt, sa avem copii care o sa ne poarte povara, sa dramatizam totul, sa epuizam...exact ca in viata. Muncim pana la moarte. Am zis ca e un film foarte deprimant?

Sydney Pollack, regizorul, ne arata visul american ce nu poate fi atins dar de care am mai auzit...e ca un mit, o legenda, am auzit povesti despre el, unii se lauda ca il traiesc, insa pentru noi, muritorii de rand, e imposibil de atins...norocul nu are loc, ai noroc insa daca scapi nevatamat sau macar intreg la cap. Filmul nu e complex decat la nivel de personaje...profunzimea lor, diversitatea lor si ce alt background mai bun in care sa-i vezi pe toti, de la cei mai buni la cei mai rai, de la cei mai superficiali la cei mai realisti decat criza financiara interbelica din America?

Mai exact, actiunea filmului se petrece in 1932, unde un numar de persoane se inscriu la un concurs-maraton unde trebuie sa dansezi cat mai mult posibil fara oprire (exceptand pauzele de 10 minute la fiecare 2 ore) ...numarul cuplurilor scade constant, se ajunge la 1200 de ore in continuu, 50 de zile de carnagiu, unde se lesina, capetele se rostogolesc doar pentru distractia morbida a spectatorilor.

Filmul e excelent si trebuie vazut. E o satira foarte precisa despre perseverenta omului in timp de criza si distanta la care e dispus sa mearga...poate chiar sa-si vanda si sufletul. Recomand.

9/10

miercuri, 8 aprilie 2009

On the Town {1949}

Daca iti plac muzicalurile in care toata lumea stie sa cante si sa danseze desi dupa fata nu ai zice ca au vreo tangenta cu dansul si/sau cantatul cum ar fi taximetrista sau antropoloaga, ca sa nu mai zic de marinari nimic atunci filmul asta e pentru tine...de nu si mai bine.

Filmul e un imn adresat orasului New York, nume amintit din 10 in 10 minute...si are si o melodie pe care o auzim de vreo 3 ori. Deci bun...de ce sa-l vedem acum...hmm, pai ar fi superstaruile Hollywoodului Gene Kelly si Frank Sinatra care danseaza si canta ca nebunii la fel ca ceilalti 4 actori in roluri principale Betty Garrett, Ann Miller, Vera-Ellen si al treilea marinar Jules Munshin.

Patesc astia o adevarata aventura si se plimba peste tot in oras, mai mult decat ar reusi un turist adevarat, trec de la un loc la altul cu viteza gandului si ai crede ca au stat mai mult de o zi (24 ore) cat era permisia marinarilor. Melodiile sunt oarecum distractive si amuzante, galagioase dar cred ca au mai mare efect asupra fanilor adevarati de muzical. Eu l-am vizionat ca mi-a fost recomandat dar nu cred ca as putea s-o fac si eu cu precizarea expres ca e un film destinat clar fanilor genului.

7/10

Le Ballon rouge {1956}

Un film unic, un film care ne trezeste amintirile din copilarie...un film excelent care a prins atat de bine copilaria cu toate elementele sale. Desi are numai 30 de minute si aproape niciun fel de dialog, poate numai cateva replici rasfirate...filmul acesta a primit Oscarul in 1957 pentru cel mai bun scenariu original. Asa ceva e posibil numai cand tot filmul e facut cu suflet iar povestea prezentata e simpla si profunda.

Balonul nu reprezinta altceva decat nevoia unui copil de prietenie si iubire, cand il vad, adultii, nu au nevoie de el, il privesc ca pe o povara care ii incurca in viata de zi cu zi. Ceilalti copii sunt fascinati de el si atunci cand nu il pot avea cauta sa-l distruga. E imposibil ca oricine vede filmuletul asta sa nu se regaseasca in el. E un film magic, ca nici un film pe care l-am vizionat pana acum. O foarte importanta caracteristica a acestui film e ca poate fi considerat film mut, film ce comunica cu spectatorii prin limbaj al corpului si cateodata limbaj facial...astfel, desi nu stiu franceza (decat asa, le mai potrivesc) am inteles filmul fara nicio problema din cauza ca m-am regasit in el, in fiecare bucatica a lui...

De cate ori nu ai avut ceva cand erai mic si il doreau si altii? De cate ori nu erai gelos, fara sa stii ce inseamna asta, pe ceva ce are un coleg sau amic de'al tau cand erai la scoala generala? Si chiar de reuseai sa il ai dupa o perioada te plictiseai de el chiar daca pentru persoana de la care l-ai luat insemna ceva...filmul e plin de dragoste si speranta, tristete profunda si bucurie enorma, exact cum simtim si noi cand avem ceva numai al nostru si exact asa simtim si cand il pierdem. Efectele speciale sunt incredibile si, cred eu, simple insa efectul lor e magic...Parisul e superb prins in zorii zilei si nu numai, oricum e un oras foarte frumos. Stradutele inguste, tonurile de gri si arhitectura specifica fac din el un oras unic.

E regizat excelent de Albert Lamorisse, jucat excelent de fiul acestuia Pascal...e un scurt-metraj nemaipomenit care trebuie vazut!

9/10

Okuribito {2008}

Inainte de editia de anul acesta a Oscarurilor, eram ferm convins ca Waltz with Bashir era sa fie ales ca cel mai bun film strain...desi si acela merita foarte mult premiul, alegerea actuala nu a fost gresita...defel.

Okuribito se traduce ca persoana ce trimite, iar in contextul filmului, trimite de pe lumea asta pe cealalta lume...un fel de portar care prin ritualul sau este cel ce ne trimite pe lumea cealalta, daca ar exista asa ceva. Evident, noi o sa ramanem intotdeauna optimisti in privinta asta.

Filmul este de o induiosare incomensurabila, scenele inmormantarilor fiind de o tristete crunta si nemiloasa asupra oricarui privitor care are o inima. Chiar si cei care nu stiu sa o foloseasca vor fi afectati. Ce-i drept, muzica compusa de Joe Hisaishi (il stiti/i-ati mai auzit muzica din animatiile superbe ale lui Miyasaki) este trista, in ton cu filmul, amplifica orice emotie de pe ecran a oricarui personaj. Inca un exemplu de cat de folositoare e muzica atunci cand se incearca a transmite sentimente si emotii de la personajele din film la cei care privesc filmul. Sublima coloana sonora...cred ca tocmai am realizat ca violoncelul e instrumentul meu preferat cu coarde, urmat indeaproape de vioara.

Ce face filmul asta cu adevarat memorabil este talentul regizorului Yojiro Takita de a imbina comedia de foarte mare calitate cu momente dramatice si extrem de triste. Comedia e de mare efect si nu ma asteptam la asta de la un film atat de trist spre final. Dar, cred eu, e foarte bine ca nu le-a combinat...adica da, la inceput filmul este comic din cauza situatiei in care s-a trezit fostul nostru violoncelist (da, a fost din cauza ca orchestra in care a cantat inainte a dat faliment) si din cauza incercarilor lui de a se acomoda noii lui slujbe extrem de interesante si profunde. Inca un element caracteristic unui film bun este combinarea comediei cu tragedia fara a le intercala ca astfel s-ar da in absurd si ridicol...distanta dintre cele doua s-a pastrat si de asta filmul acesta este atat de reusit. Ca sa nu mai zic ca un film cu adevarat bun are de toate...comedie, tragedie, romantism, etc...

Ritualul celor ce trimit de pe lumea asta consta intr-un adevarat dans, aproape mecanizat, de miscari ale mainii pentru a pregati calatoria spre cealalta viata. In principiu el trebuie sa imbrace, sa spele si sa machieze cadavrul unei persoane pentru a parea cat mai in viata pentru ultimul ramas bun de la familie si prieteni. Tot ritualul e de o frumusete rar intalnita...

La nivel filosofic, profund, filmul prezinta viata si moartea si importanta ultimului ramas bun de la persoana iubita. Treaba personajului nostru principal este aceea de a subtia granita dintre viata si moarte pentru ca acel ramas bun sa fie mai usor...e ca si cum ne-am trimite persoana iubita intrun somn lung. De altfel, tot in profunzime vedem ca moartea nu e decat o etapa din viata, adica ar fi viata si dupa moarte. Moartea, ca si nasterea, sunt porti intre lumi. In rest, avem o poveste de dragoste foarte frumoasa care are suisuri si coborasuri, o pritenie ce s-a infiripat intre personajul principal si seful sau, o concluzie despre relatia unui fiu cu tatal acestuia...toate, momente foarte importante din viata unui om.

Un film de o frumusete rara, dar atentie mare ca e de plans la filmul asta.

9.75/10

marți, 7 aprilie 2009

Girl with a Pearl Earing {2003}

Filmul asta e oarecum unic...cu toate ca s-au mai facut filme biografice dupa artisti ai trecutului (Amadeus, Surviving Picasso, Frida...etc) asta are o productie compusa din oameni foarte talentati, artisti la randul lor. Imaginea ce prinde perfect culorile pastelate ale pictorului din film si din viata reala, Johannes Vermeer, ce compun in sine un tablou de o frumusete rara...apoi mai este si directorul artistic care a "prins" culorile vivide si lumina ce patrunde in camera...totul e de o frumusete foarte placuta.

Comparand filmul cu tablourile lui Vermeer pe care le-am vizionat cu curiozitate si placere, unghiul din care picta Johannes este un unghi pe care il foloseste de foarte multe ori in picturile sale...subiectul picturilor este intotdeauna in coltul camerei iar in stanga picturii se afla sursa de lumina, geamul in care se reflecta cerul sau subiectul prins de pictor. Subiectul pictorului este de cele mai multe ori o femeie...posibil sa fie sotia lui, insarcinata de cele mai multe ori (a avut pana la urma 11 copii cu ea)...intr-adevar, o femeie insarcinata este foarte frumoasa si aceasta frumusete este capturata impecabil, ea facand treburi banale din viata de zi cu zi...deschizand scrisori :)) . Asta mi-a sarit in ochi.

Povestea se petrece in Olanda anului 1665, anul in care unicul tablou "Girl with a Pearl Earing" a fost produs. Vermeer a fost un om tacut, filosofia lui traducandu-se in picturile pe care le-a facut dar in 1665 apare aceasta capodopera misterioasa. Portret a unei frumoase fete a carei identitate este necunoscuta si a ramas asa pana in ziua de azi...se presupune ca ar fi una din fiicele lui Vermeer insa scriitorul Tracy Chevalier a creat o lume fictiva si o poveste frumoasa ce e placut de urmarit de la un capat la altul. Filmul are un ritm destul de incet (?) si nu ai zice ca se grabeste undeva insa esti nerabdator sa o vezi pe Scarlett transformandu-se in fata cu cercelul perlat...e o frumusete naturala si un talent actoricesc de luat in considerare. Are un viitor foarte sclipitor si plin de premii daca se tine de treaba si nu o da in prosteala (ex: Lindsey Lohan)

Griet este angajata ca servitoare in casa Vermeer insa ajunge a fi muza pictorului...relatia lor este interzisa dar nu depaseste stadiul catorva atingeri si priviri invaluite in mister si o doza mica de dragoste sau placere fizica. Griet este indragostita de pictor datorita talentului acestuia si iubirea ei pentru pictura iar Vermeer este interesat de servitoare din cauza frumusetii ei unice si aerului ei inocent...ochi mari, buze groase...tot ce e mai frumos la o femeie.

E pana la urma un film foarte frumos, cu o poveste simpla si frumoasa...si trebuie vazut.

8/10

luni, 6 aprilie 2009

Ong-bak 2 {2008}

Ieri vazui Ong-bak 1 care nu are nicio legatura cu acest 2 de azi, adica asta se situeaza intro perioada medievala cu aer epic pe cand 1 intr-o perioada contemporara. Trebuie sa ma interesez sa vad ce inseamna ong-bak asta...in 1 era capul statuietei care a fost furat. In asta nu a mai fost furat nimic sau ceva de genu asta, doar copilaria unui pusti de langa parintii lui.

Filmul asta bestial de cool de misto e regizat de propriul nostru actor principal si karatist extraordinar Tony Jaa...deci tipul asta e ca un fel de Bruce Lee sau Jackie Chan si o zic cu respect total pentru cei doi maestrii in ale artelor martiale...pentru ca Tony Jaa seamana foarte mult cu cei doi la inceputul carierelor lor, tot ce trebuie sa faca Tony Jaa acum e sa invete engleza si sa se duca la Hollywood pentru a duce si acolo acest sport nu nou insa senzational si spectaculos si daca o face cred ca va avea succes.

Despre film nu prea am ce sa zic din punct de vedere artistic pentru ca nu prea exista ceva artistic regizoral sau in scenariu...totul se invarte in jurul artelor martiale printro etalare de forte si cascadorii. Insa e mai epic decat Ong-bak din orice punct de vedere. Decoratiile impresionante, costumele elaborate si imaginea excelenta fac din filmul asta unul atat extraordinar de distractiv cat si unul frumos in acelasi timp. Regia scenelor de lupta e perfecta, zic eu, din cauza ca sunt prinse din cele mai bun unghi pentru a le prinde puterea si intensitatea. Jaa nu e tocmai un actor verbal ci mai mult fizic, putinele replici pe care le are nu spun multe despre persoana lui insa el comunica cel mai mult (si bine) prin expresia ochilor. Tipul are talent atat in arte-martiale cat si in expresii faciale care comunica ceva insa nu foarte mult, e un tip de genu puternic si tacut.

Scenele de lupta sunt excelent coreografiate si sunt, efectiv, pasul inainte in aceast gen de lupta intrun film. Cascadoriile sunt extrem de reale, se simte durerea, pumnii nu sunt trasi prin fata fetei fara sa o atinga ci acestea primesc contact total de la picior, pumn, genunchi sau cot sau orice arma folosita in film. Desi stim ca se joaca sunt foarte convingator astfel reusind sa ne introduca intro atmosfera de o violenta crunta si reala.

Un minus imens la filmul asta e ca nu s-a reusit aprofundarea personajelor prin intermediul scenariului si a povestii. Deloc. Povestea e extrem de subtire si simpla...twistul de final e neasteptat dar pentru altii ar putea fi, foarte bine, previzibil. Dar pana la urma, intrun film de genu asta, unde artele martiale sunt pe primul loc, este o poveste necesara? Este, daca filmul se vrea a fi un clasic nemuritor dar nu cred ca a intentionat cineva asta...

Asa ca nu ramane decat sa ne distram vizionandu-l, sa ramanem uimiti la scenele de batai, sa il tinem minte indeajuns cat sa-l recomandam la altii si apoi sa-l uitam fara pic de regret.

7.25/10

The Other Boleyn Girl {2008}

Deci motivul pentru vizionarea acestui film intuil e numai Scarlett, asa cum am zis acu nu stiu cate posturi ca vreau sa vizionez fiecare film cu ea...etc. Era ceva normal si firesc sa mai dau si peste cateva rebuturi cum a fost The Spirit sau asta de azi. Nu stiu, dar dupa mine e mai ceva decat o telenovela de cea mai proasta calitate fie din tara mama, fie de la noi...chiar nu stiu cu care sa o compar...e mai ceva in sensul negativ si aici ma refer strict la inter-realtiile umane care te zapacesc total de'a lungul filmului...e un du-te - vino constant sau care-pe-care...regele se fute cu o fata Boleyn, apoi se fute cu cealalta fata Boleyn, apoi o fata Boleyn este parasita de rege, cealalta e exilata in Franta sa invete cum sa se comporte din cauza ca regele e un fatalau-panzy hyper-sensibil, apoi regele e futut de fata Boleyn care a plecat in Franta si tot aia se fute cu fratele Boleyn...ramanand ca ultima sa traiasca la adanci batraneti...bine, nu chiar in ordinea asta.

Asa ca...pentru ce e facut un film ca asta? Pai pentru a da o sansa actorilor sa vorbeasca intr-o engleza stalcita insa care se vrea medievala, iar prin acest accent etalandu-si talentul de actor...bineinteles, il ajuta costumele pompoase, specifice erei, decorurile somptuoase insa reci si pastelate intunecate, iarasi specifice perioadei...regia sucks, e tocmai buna de o telenovela...jocul actorilor este deci putin peste mediocru insa nu extraordinar din cauza ca nu ii ajuta scenariul in care intalnim toate combinatiile posibile de combinatii intre oameni...

E un film insipit, plicticos, nememorabil, inutil...dar care cica ar prezenta o perioada din istoria Angliei...sa merite asta o vizionare? Depinde de voi.

5.5/10

duminică, 5 aprilie 2009

Ong-bak {2003}

Dupa o absenta de vreo 3 zile de la computer (care a fost bine venita), implicit de la filme, m-am intors si ma astepta filmul asta tailandez la o vizionare. Mi-a atras atentia trailerul de la Ong-bak 2, plin cu cascadorii care mai de care mai misto, scene de batai bestiale si am zis ca trebuie sa-l vad indiferent cat de proasta e povestea. Zis si facut...dar trebuie s-o iau intro ordine, vazui ca mai este si un Ong-bak 1 asa ca am inceput cu ala.

Asa cum eram pornit din start, nu ma asteptam la o poveste alaborata sau foarte inteligenta. Eroul taran, Ting, invatat de mic arta dureroasa (pentru altii) a Muay Boranului, un stil de box tailandez, evident. Cuprinde lovituri scurte, precise, puternice ce implica multe coate si genunchiuri trase de cele mai multe ori in piept sau in cap...e extraordinar de spectaculor. E atat de spectaculos incat trebuia sa-ti arate de doua-trei ori din mai multe puncte de vedere. De exemplu tipul de mai sus, care se afla la podea knockoutuit a primit doar un genunchi in piept si a cazut si e un tip masiv...toata lumea din public a ramas inmarmurita, ca si mine. Pe langa bataile care se intind pe toata durata filmului avem si tot felu de cascadorii complexe implicand motorete cu trei roti sau doar oameni. Trebuie mentionat ca actorul din rol principal, Tony Jaa, s-a antrenat timp de patru ani in stilul asta de bataie si si-a facut singur singurel cascadoriile.

Povestea se poate rezuma in doar cateva cuvinte...intr-un sat linistit s-a furat capul unei statui budiste asa ca cineva trebuie sa o inapoieze satului prin orice mijloc posibil pentru a aduce inapoi bunastarea si in special ploaia ce nu vine decat daca lumea se roaga si roaga la o statuie. Nu mai mentionez ca se termina fericit din punctul asta de vedere ca e inutil...asa se intampla in orice film de genu asta. Seamana cu un film de pe protv dar e putin mai mult decat unul de genu ala, e pur si simplu mai bun.

Nu s-au folosit fire, nu s-a folosit computerul in scenele de bataie...totul e cat se poate de real si de misto facut. Merita vazut pentru asta daca esti fan sau ai chef sa vezi un film cu batai mortale.

6.75/10

miercuri, 1 aprilie 2009

Scoop {2006}

Scoop e filmuletul woodyallian din 2006. Cam de fiecare data mi-a placut ce filme face Woody Allen, nu incep acum sa le enumar pe cele pe care le-am vazut dar au, fiecare, un mare accent pus pe scenariu, o fluiditate fireasca, un sarcasm amuzant si inteligent, povesti nu deosebit de unice dar care au un aer deosebit. Regia lui Allen e ca o oglinda a firii umane, deja in filmele sale au fost etalate mii de stereotipuri si personaje care mai de care mai interesante sau profunde.

In filmul de acum avem o poveste, sa-i zicem, politista in care studenta la jurnalism jucata de frumoasa Scarlett Johansson (am zis ca ma uit la filmele in care joaca ea) e vizitata de spiritul unui mare jurnalist care a decedat acum cateva zile (in film) si ii spune de adevarata identitate a unui criminal cautat. Toate astea se intampla in timp ce batranelul magician Splendini, jucat de Woody Allen, face un truc magic cu jurnalista noastra...eventual vede si el fantoma si se alatura vitezei Nancy Drew in aceasta aventura de cautare a adevarului si dreptatii. Sunt inconjurati de nesiguranta, piedici la propriu si figurat, dezamagire dar finalul e dulce-amarui...se termina pozitiv dar piere cineva in mod cam ciudat si inutil...ca nuca'n perete.

Misterul e de bunicica cacalitate (tripla cacofonie...uff) dar lipseste cu desavarsire, cine a pus filmul asta ca fiind fantezie e cretin total, personajele sunt conturate superficial, personajul lui Allen e dragut dar si foarte enervant. Hugh Jackman e bine ales, erau multi bine alesi pentru rolul asta...nu e ca si cum Allen l-a scris cu Jackman in cap. Numai Scarlett e miezu...e sarea, piperu, chimenu, busuiocu, oreganu, cimbru si maghiranu...tatica. Dar chiar si cu greselile si micile chestii enervante filmul e distractiv si merita o vizionare. O vizionare care merita atentie dar nimic mai mult. Daca esti fan Allen trebuie vazut oricum...cam atat.

6.5/10

Mai vazui si The Nanny Diaries {2007} , tot din cauza actritei principale din filmul precedent care e despre preietenie, importanta iubirii materne, conflicte dintre femei infumurate cu cele care au picioare pe pamant. Multe referinte cu Mary Poppins. Are cateva momente reusite, care au suflet dar in rest nu e nimic deosebit.

6/10