sâmbătă, 30 ianuarie 2010

À bout de souffle {1960}

Breathless

Un film neobisnuit de iubit de critici...si am inteles oarecum acest lucru dupa ce am vazut filmul. Jean-Luc Godard, regizorul renumit, a facut parte din Noul Val francez. De fapt el a fost unul din parintii fondatori iar acest film a fost printre primele, daca nu cea mai importanta si cea care a inglobat cel mai complet sufletul “noului val francez”...iar dogma acestuia a spus ca regizorului sa nu tina cont in amanunt de toate invataturile standard, vechi si cunoscute alte felului cum se face un film...iar una din acestea se vede in fiecare cadru al filmului. Totul e filmat cu o camera tinuta in mana...

Subiectului filmului este interesant, dar nu foarte deosebit, simplul nu functioneaza insa impreuna cu estetica lui Godard iar filmul este infinit mai interesant si astfel un clasic al genului. Povestea urmareste ultimele zile ale unui smecheras care fura bani si masini de peste tot doar pentru a face o impresie...si nu, faptul ca zic "ultimele zile" nu inseamna decat ca e previzibil voit...pe parcursul filmului personajul jucat superb de Jean-Paul Belmondo deschide subiecte despre mortalitate, sfarsit sau imprevizibil. Pur si simplu specatorul simte ca el are o presimtire. Probabil pentru ca e singurul care are incredere in politisti si stie cum lucreaza ei...isi simte sfarsitul aproape datorita stilului eficient cu care lucreaza politia Parisului. In rest, pe langa sentimentele personajului masculin principal vedem cum se desfasoara si o poveste de dragoste moderna, tanara...iar la acest capitol ajuta si actrita Jean Seberg.

Un alt element interesant al noului val e ca totul se filmeaza in locatie, nu in studiouri...in acest caz, filmul a fost filmat in frumosul Paris si fiecare cadru e o fotografie bine aleasa de cineva care are simtul frumosului bine dezvoltat. Cu toate astea, la o prima vizionare si la necunostinta cadrului cultural si cultural-cinematografic din anii '60, acest film poate parea mai mult decat banal, chiar deloc deosebit. Criticii insa stiu ca filmul a folosit multe tehnici inovatoare si stil cu totul deosebite de la un regizor tanar si foarte talentat. Deci intr-un fel, numai criticii care au un bagaj istoric al anilor respectivi stiu si pot experimenta pe deplin puterea acestui film. Din acest motiv, pentru mine, nu merita nota maxima.

Desi arta nu poate fi facuta de toata lumea, ea trebuie privita si inteleasa la un anumit nivel de toata lumea. Nu pot sa ma astept de la cineva care nu a trait vremurile respective si nu are cunostinte destule in cinematografie sa inteleaga de ce filmul asta e atat de bun cand pentru el poate sa fie sec si lung...

9/10

La grande illusion {1937}

"Marea iluzie" a fost un film facut inainte de cel de-al doilea razboi mondial. A fost un film care a vorbit despre primul razboi mondial...despre lagarele de prizonieri formate din ofiteri mai importanti ai armatelor non-germane. Fiind prizonieri de razboi, germanii nu aveau voie sa-i omoare asa ca traiau oarecum in lux...faceau ce vroiau, aveau ce obiecte vroiau prin camera lor.

Cu toate astea, a fost un razboi si a fost o inchisoare. In nici o circumstanta nu era ceva bun...asa ca au jucat un joc cinstit, ei (formati, majoritatea, din francezi, rusi si americani) cu germanii. Lucrul cinstit pe care puteai sa-l faci intr-un lagar e sa evadezi din el...si jocul ramane cinstit atunci cand germanul impusca pe unul ce incearca sa evadeze. E ca un fel de "v-ati ascunselea" numai ca in loc de regulile obisnuite, non-violente, cel care numara la perete, are voie sa te impuste daca te prinde. E ceva mai deosebit :))

Filmul e excelent pana la urma. Facut in '37 are puterea sa te tina alert si interesat in poveste...este, de altfel, o poveste foarte buna. Una despre camarazi de razboi, prietenie in situatii dificile, magie la scara larga, ca doar nu i se spune marea iluzie degeaba. E un film cu evadari foarte bine facut...si mai e si francez, deci din start stii ca o sa se puna accent pe emotii si trairi ale personajelor. Scenariul e detaliat si surprinzator de bine scris, deloc naiv, nici o replica nelalocul ei. Si nu mai zic nimic despre importanta istorica a filmului...filmul capturand relatii umane intre oameni din cele doua tabere opuse...pentru ca pana la urma granitele sunt o inventie a omului...si toti suntem oameni, nu conteaza din ce tara venim sau ce diferente culturale avem...

9.5/10

vineri, 29 ianuarie 2010

La passion de Jeanne d'Arc {1928}

Pura poezie in alb si negru. A fost ceva deosebit filmul asta...o experienta unica pe care am s-o repet. Filmul incepe prin a zice ca s-a facut reconditionarea acestui film dupa o copie care a fost gasita in Danemarca pe undeva...insa mai spune si ca are coloana sonora.

Eu insa am vizionat filmul asta, cap-coada, cu respiratie tremuranda, fara pic de sunet. A fost ca si cum eram surd...prima data cand mi se intampla asta. Asta din cauza ca pana acum desi filmele nu au sunetul propriu auzeam de fiecare data, la un film mut, o coloana sonora care era in pas cu actiunea filmului. Aici nimic...a fost sublim.

Filmul povesteste judecata Ioanei d'Arc...simplu. De la inceput pana la finalul pe care il stie, presupun, toata lumea. A fost ca si cum am vazut The Passion of Christ insa in alb-negru, fara pic de sunet, mai scurt si fara violenta fizica de orice fel. Close-upurile extreme au fost gasite la tot pasul in acest film, au fost detaliile ce au constituit tensiunea si suspansul filmului. Expresiile faciale ale actorilor au fost incredibile...pentru a se crea un contrast intre personajul pozitiv si cele negative s-a folosit ceva elementar si inteligent. Ioana d'Arc, fiind personajul pozitiv, avea o finete deosebita a pielii, una feminina, insa lookul ei per general este foarte baietos pentru a arata puterea ei interioara...par scurt, putin maxilar proeminent, un nas nu tocmai feminin. Astea in contrast cu ochii mari, albastrii, superbi, feminini.

De partea opusa, personajele negative, judecatorii formati din oameni ai bisericii (cu b mic, da!), preoti, calugari, si asa mai departe, au fost aratati ca fiinte oribile fizic pentru a se accentua, metaforic, uratenia interioara, coruptia, minciuna si frica imbecila care era in fiecare din oamenii de la judecata. Uratenia lor a ajutat ca spectatorul sa ii urască din tot sufletul...aceste doua elemente, bine si raul, portretizate atat de simplu si eficient, fac din acest film unul extrem de memorabil si important. Prin insasi judecata Ioanei se repeta, istoric, crucificarea unui sfant, martirizarea unui erou al poporului.

Filmul este incredibil si trebuie vizionat in liniste totala...fara muzica. Bine, probabil ca muzica nu e rea deloc, poate ajuta, dar zic asa, fara muzica merge ca uns.

10/10

Fellini - Satyricon {1969}

Da, asa se cheama filmul, nu Satyricon simplu ci Fellini - Satyricon pentru ca e al lui, de la inceput pana la sfarsit. Fiecare scena, fiecare viziune, fiecare vis bizar, indescifrabil...

E, sunt sigur, cel mai ciudat si deranjant film al lui Fellini. Si-a lasat libera imaginatia si a exagerat-o in fiecare directie...numai pornografic nu e filmul asta. Federico Fellini a prezentat cultura unei civilizatii de mult apuse ai carui stra-nepoti inca populeaza planeta. O lume antica, romani (nu români), una de acum vreo 2000 de ani B.C., una in care totul era permis si nimic nu era tabu.

Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit dar cateodata a fost ca si cum priveam cel mai oribil cosmar al celei mai neplacute fiinte umane de pe planeta. Un cosmar de la aceasta persoana e o poveste care nu poate fi inteleasa, abstracta, cufundata in mister si necunoscut. Motivul pentru care visul lui nu poate fi interpretat e pentru ca nu cunoastem aceasta persoana. Si nu ajungem sa o cunoastem nici in final, e un spectatorul la propriul sau spectacol si noi il urmam oriunde ne duce. Ne plimba intr-un haos total, colorat, plin de personaje urate in special fizic. Fellini a facut ce a vrut muschiul sau din cap...a luat neobisnuitul si l-a facut si mai ciudat, si mai rasucit. Nu cred ca poate cineva sa spuna ca e un film frumos insa e unul care arata ce poate sa fie un FILM. O exagerare mai mare decat viata ce prezinta insasi viata.

Stilul lui Fellini se recunoaste in fiecare cadru, in special atunci cand se vad personaje ciudate uitandu-se fix la camera cu o privire moarta...un balci continuu in care este privita natura umana in cele mai nebune momente...privita de cine? De un alt personaj deranjat, plin de frustrari si nemultumiri. Asa arata Roma dupa Fellini. O lume care probabil a existat, o lume in care nebunia nu era aruncata intr-un loc anume ci imbratisata si practicata de cat mai multi.

Un film extraordinar de ciudat, care e foarte posibil sa nu placa la toti...

8.3/10

Tôkyô monogatari {1953}

Tokyo Story

Filmul acesta e unul din cele mai frumoase filme facute pentru ca e simplu, pentru ca e real si pentru ca nu e atat de dramatic pe cat te asteptai. Da, ma asteptam la o drama nemaipomenita, asta a fost greseala mea. In schimb am vazut o poveste frumoasa despre viata in toate aspectele ei...fiecare generatie de la cei foarte tineri la cei foarte batrani...despre viata si moare cu toate fatelele lor.

A fost un portret superb despre viata si este un omagiu adus acesteia. Desi e un film cat se poate de japonez, povestea e universala si intr-un caz asemanator ne comportam identic cu personajele din film...noi tot zicem ca suntem diferiti unul fata de celalalt, ca fiecare e ca un fulg de nea...insa un fiecare fulg de nea e facut din acelasi "aluat", apa...toti avem ceva comun, cu totii ne putem identifica cu altcineva care pare total diferit. In cazuri de genul asta, incredibil de reale, toti facem acelasi lucru...

Din pacate pentru multi acest film poate parea putin intins si plictisitor, asta si pentru ca din moment in moment se asteapta la ceva dramatic. Dar pana la urma, ce poate fi mai dramatic decat insasi viata? Nu orice urma de dramatism intalnita in filme este inspirata din viata reala? In filme insa ne place ca un eveniment dramatic din realitate sa fie exagerat pentru a iesi in evidenta in film. Aici insa si moartea unei persoane dragi este jucata de parca privim printr-o fereastra in viata acestor oameni, aparent straini...insa fiecare dintre ei are ceva comun cu noi. Noi, la fel ca si personajele avem o familie si o iubim neconditionat...a fost cateodata enervant felul cum se comporta acesti oameni...atat de civilizati, atat de iubitori unii cu altii...a fost ca si cum ne uitam la un vis. Asta pentru ca noi nu avem asta in viata noastra...insa asa e normal sa fie.

S-a vazut importanta unei familii, iubirea dintre membrii ei, prietenia sincera...toate, elemente neobisnuite in viata noastra...si ne pare rau cateodata chiar daca si la noi se mai intampla asa, insa mult prea rar. Un film superb si o importanta opera cinematografica, una din cele mai bune si mai frumoase. Ar mai fi multe de spus, dar de ce sa continui? Filmul trebuie vazut.

10/10

joi, 28 ianuarie 2010

The Age of Innocence {1993}

Intr-adevar e inocent si mai mult, e chiar naiv...dar probabil asa erau vremurile. Ce trebuie remarcat la filmul asta...costumele, decorurile interioare si chiar si cele exterioare, toate de un detaliu ce iti fura ochiul si pentru cateva zeci de minute te face sa uiti de povestea copilareasca si repetitiva a filmului.

Daniel-Day Lewis joaca rolul unui avocat sarmant care s-a promis unei femei. Insa aici se naste in el un personaj pe care nu credea ca il putea crea. Unul care isi inseala sotia. Dar ce nivel sofisticat de aventura...amantii se comporta ca niste straini, comparativ cu cei din ziua de azi, nivelul maxim la care ajung e acela de a se saruta pe gat si pe picoarele incaltate deja...plus pozitia de mai sus. Naiva partea asta si enervanta...mai ales pentru mine care isi baga picioarele cand vede prea multa telenovela intr-un film artistic facut de un regizor respectat. Am inteles in final de ce s-au comportat asa...ca vai, vorbeau cunoscutii de ei, ca reputatia lor se ducea de rapa, ca e posibil sa nu se mai poata atinge de niste bani...etcetera.

Si normal, vedem povestea unei familii extrem de bogate...de unde si somptuozitatea si nivelul ridicat de detalii nesemnificative care alcatuiesc un tablou foarte frumos vizual, intr-adevar, dar parca prezentat doar de dragul ca "uite ma ce putem sa facem noi!". Prezentate rapid, intr-un montaj, in mai multe scene, rochiile, accesoriile, obiectele din anii 1870 folosite, tablourile, decorurile interioare in general...toate prezentate ca la licitatie, una dupa alta, de parca cereau un Oscar pentru categoria lor. Nu au primit decat pentru haine si aici se merita...adica na, ma gandesc ca au muncit mult sa le creeze si sa le faca conform perioadei.

In rest, un alt film somnoroso-linistit si inutil de lung de la Scorsese. Unul prin care nu s-a depasit asta fiindca a facut ceva diferit de ceea ce stie sa faca bine...filme cu mafioti si gangsteri moderni.

7/10

miercuri, 27 ianuarie 2010

Lásky jedné plavovlásky {1965}

Loves of a Blonde

Foarte frumos film (de acum daca il mai zic il notez cu 3F :)) ). Un film simplu care vorbeste despre fiecare dintre noi. Tineri si batrani. Dragoste tanara, trecatoare si grija parinteasca ce tine o viata intreaga.

Eu unul m-am regasit in spiritul aventurier al baiatului care a profitat de ocazie si de naivitatea fetei. Fata si-a jucat si ea rolul fix ca in realitate...a sovait la inceput, nu avea incredere in el, dar dupa cateva sarutari, vorbe dulci si mangaieri tandre avea incredere in ritmul dragostei. A fost o scena frumoasa, sexy si inocenta. Desi povestea asta ar fi acum valabila pentru adolescenti ... sa zicem 16-18, acum ea, fiindca muncea intr-o fabrica ii pot da peste 18 ani, poate 20...poate mai mult. Era alte vremuri...nu? Erau anii '60. Si daca pe atunci mama baiatului facea scandal ca vine fata acasa sa fie invitata acum ce face oare? O primeste cu bratele deschise? Normal ca nu, dar asta nu arata decat ca o data cu fiecare generatie, trecutul se repeta...nu e nimic nou sau vechi...totul e perpetuu cand vine vorba de sentimente si comportament.

Mama lui comenta, tanara, cand o sa fie si ea mama o sa fie la fel. Pentru ca asta e rostul ei, sa fie hyper-protectoare si paranoica. Sa se teme de ce o sa zica vecinii. Toti ne-am regasit parintii asa cum ne-am regasit si pe noi. E o poveste universala si nemuritoare...insa e de altfel una foarte moderna si dramatica chiar daca balanta inclina mult spre comedie. E viata. Viata e comica, viata ne intristeaza, viata ne ofera suspans si drama. Un film foarte bun, nominalizat la Oscar in '67 pentru cel mai bun film strain.

Si la fel ca in Balul Pompierilor, intalnim unii din actorii din acesta si acelasi stil de acting de zici ca e improvizatie pe loc. Un acting natural, firesc, dar nu l-ai numi foarte bun...

9/10

Bringing Out the Dead {1999}

O poveste intunecata despre o slujba nobila care insa nu e deloc frumoasa in adevaratul sens al cuvantului...despre un oras mizerabil si intotdeauna in umbra, iar locuitorii ei sunt suflete pierdute in negura unei gauri de vierme fara sfarsit ce inghite si pastreaza sufletele pierdute in trecut.

Scorsese a creat un film in care se simte tortura unui om din cauza ca si-a facut treaba insa cazurile in care acest paramedic pierde pe cineva sunt devastatoare pentru starea lui psihica. 5 ani a trudit personajul lui Nicholas Cage in slujba asta, pentru el, beneficiile spirituale capatate dupa fiecare suflet salvat au cazut in favoarea sufeletelor pierdute, moartea unor oameni care nu puteau fi salvati...nici macar pana la usa spitalului. Cosmarul fiecarui paramedic este sa experimenteze lungi nopti in care nu exista speranta de viata sau sansa de supravietuire.

In scurt timp, atat Nicholas Cage cat si regizorul Martin Scorsese ne fac sa simtim ce simte si personajul victima. Empatie completa. Durerea lui este durerea noastra. Dar depinde de la spectator la spectator pana la ce grad se ajunge. Pe langa aceasta aventura neplacuta intalnim si alte personaje, una mai nebuna sau mai interesanta decat alta...pentru ca pana la urma nici una nu e nebuna. John Goodman, Ving Rhames, Tom Sizemore, Patricia Arquette...chiar si Marc Anthony. Fiecare aduce ceva acestui film si formeaza un ansamblu de calitate pentru film.

Finalmente, stilul vizual mi-a adus aminte de Fight Club foarte mult, acea duritate a imaginii, stralucirea culorilor in contrast cu negrul predominant, aura luminii...un element important ce au facut vizionarea filmului mai interesanta. Pana la urma insa simtiti ca sunt lipsuri pe ici si colo, in special in poveste, pentru ca desi personajele par conturate bine, povestea pare neterminata si cu goluri. Insa pentru ca din punctul meu de vedere conturarea personajului principal este completa, filmul primeste:

8.25/10

marți, 26 ianuarie 2010

Kundun {1997}

Un Scorsese mai diferit decat majoritatea. Unul calm, fara mafioti sau "baieti buni", fara impuscaturi, fara violenta. De fapt asta e Martin Scorsese cand e el "zen". Cu filmul asta si-a atins partea calma, sensibila, si a scos la suprafata si ceea ce nu este negativ. De ce l-a facut? Habar n-am...probabil pentru ca se gandea ca fiind Dalai Lama, un simbol al non-violentei si pacii, e si el ceva ce nu a fost niciodata, un Martin calm, calculat, deloc violent.

Daca i-a iesit? Da, a facut un film interesant, unul biografic pana la urma care urmareste viata lui Dalai Lama pana la o varsta de vreo 18 ani. M-a interesat sa-l vad si pentru cultura budista. Si intr-adevar am descoperit in detaliu multe din traditiile lor. De exemplu...din cauza ca nu m-am interesat in avans si din cauza ca eu invat toate chestiile numai din filme...am aflat ca Dalai Lama este gasit in orice copil mic, de 2-3 ani, care alege anumite obiecte de pe masa, puse in prealabil de calugari...si bineinteles, acesta e numai in Tibet, chiar daca ideea cu reincarnarea sufletelor e valabila pentru toata planeta. Asta m-a facut sa ma indoiesc de viitorul acestei religii cu toate ca in idee sunt si eu un adept. Unul superficial...

Deci da, e despre traditii religioase si ceva politica, focalizandu-se pe primii ani ai lui Dalai Lama, cum a fost crescut si invatat, temperamentul si comportamentul sau, invazia Chinei in Tibet si fuga lui in India, in final. Cu toate astea e un film frumos, costume frumoase, imagini asemenea si decoruri deosebite...toate acestea, impreuna cu muzica, nominalizate la Oscar. Nici una nu a castigat. Muzica a fost un necesar. Scene lungi in care nu se vorbea deloc insa parca se simtea nevoia. Muzica a luat locul vorbelor si a fost bine...dar nu extroardinar. Aveam impresia ca ma uit la niste imagini cu Tibetul si un tip cu ceva muzica in background. Ceva foarte distant si rece.

Dar e un Scorsese si merita vazut. Nu e un film prost.

7.25/10

luni, 25 ianuarie 2010

The Imaginarium of Doctor Parnassus {2009}

Asta chiar e ultimul film al lui Heath Ledger...in timpul productiei acestui film a avut acel mic "accident" in care a luat "accidental" acea doza fatala de medicamente...eh. Un artist adevarat pana la moarte.

Filmul...asa. Ultimul film (cronoligic vorbind de aceasta data) al lui Terry Gilliam, un maestru cinematograf in suprarealism, bizarerii si pur si simplu ciudat. A creat o lume fascinanta, cu o poveste insa putin subtirica. S-a vazut ca accentul s-a pus mai mult pe vizual decat pe poveste, dar poate asa mi-a facut mie impresia din cauza ca am avut o versiune care se auzea cam prost. Promit insa ca o sa-l vad la cinema ca acolo merita. Asa...despre ce e vorba, in mare, in film...

Un batran, efectiv, Doctor Parnassus, are un dar deosebit. Folosindu-si imaginatia si un portal poate trimite pe oricine in ce isi imagineaza fiecare ca fiind visul lor perfect. Si nu ies din el cu senzatia ca a fost un vis. Nu...totul a fost la fel de real precum atingerea lor pe obiectele create de imaginatia lor si darul lui Parnassus. Care e scopul personajelor? Fiecare are cate ceva...Tony (personajul lui Heath) fuge de mafia ruseasca pentru ca a furat niste bani sau ceva de genu, nu am prins partea asta prea clar (a fost de vina sunetul slab si lipsa unei traduceri de orice fel)...e salvat de fiica lui Parnassus si Anton (un tip care lucra deja pt Parnassus).

Parnassus insa a facut cateva intelegeri cu diavolul si cand fata face 16 ani ii apartine dracului...asta face parte din plotul principal. Acum, pactul se destrama daca unul din cei doi iubareti convinge 5 persoane sa treaca prin portal. Aa, da, amandoi se indragostesc de ea, doar ea, Valentina...jucata de superbitatea de Lily Cole.

Acum, sincer, pe langa vizual, filmul nu mi-a spus prea multe. Nu ceva profund, oricum. La fel ca si celelalte filmulete ale lui Gilliam, e destul de haotic si dificil de urmarit prima data. Stilul sau nu a murit inca si cu siguranta subiectul e unul nou si fascinant de urmarit. Acum nu pot decat sa-l recomand pentru intreg castul ce-l are...Heath Ledger, Lily Cole, Christopher Plummer, Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell si Andrew Garfield...si in special pentru vizual si ideea povestii, nu povestea in sine.

8/10

And Then There Were None {1945}

Distractiv film dar mult prea naiv. Clasic "whodunnit"...10 oameni pe o insula, un criminal, la fel ca povestea "10 negrii mititei" (in film e 10 indieni mititei), cate unu moare din cand in cand...mult rationament din partea personajelor atat de diferite una fata de cealalta, si mai mult mister.

Am si ajuns sa intru in jocul lor. Sa presupun cine ar putea fi. Chestia e ca si iti dadea motive sa suspectezi pe cineva din cauza ca fie spunea persoana aia ceva ciudat, fie a ramas singura care nu a facut ca ceilalti. Presupuneri garla, sarind de la o persoana la alta din cauza ca precedenta, pe care o suspectai, tocmai a dat coltul. Finalul e ironic...criminalul fiind deja unul care are puterea sa faca chestii de genu asta si atunci cand nu e pe insula asta parasita. Nu zic cine-i...80% din distractie e chiar asta, sa afli identitatea criminalului care face la fel ca Saw (sau Saw face dupa asta? :)) ), justitie cu propria sa mana.

La Saw e altceva...pentru ca cei care au gresit se pedepsesc singuri, nu ca aici, cand fiecare isi asteapta moartea. Oricum, multe replici sunt copilaresti si ridicole, uimindu-te...iar actingul nu ajuta deloc filmul...scanduri umblatoare care stiu sa-si miste gura. Ce mi s-a mai parut amuzant era faptul ca desi murea lumea in jurul lor, cei in viata nu prea aveau mari probleme, sa intre in panica sau ceva...nuu, n-aveau nici o treaba. Nu s-au aliat, astfel sa ramana toti unul langa altul...dar era ca si cum asteptau sa se termine cu bine sau rau. Pe langa toate astea...nu te alegi cu prea multe...poate doar cu o viziune la felul cum se comporta omul in aceasta situatie, viziune care mi se pare invechita rau. S-au mai facut remakeuri dar ce sens...sunt mai proaste decat asta. Si asta nu e atat de grozav pe cat ma asteptam...

8/10

Carne trémula {1997}

"Carne vie" sau, tradus mai bine, "carne ce tremura" este o poveste simpla si puternica, plina de pasiune si dorinta de razbunare. Magia lui Almodovar sta in a spune aceasta poveste simpla intr-un mod cat mai complex fara a baga spectatorul in ceata.

Se incepe cu o scena de nastere intr-un autobuz si se termina cu una ce ar parea ca s-ar termina intr-o masina, astfel incheind ciclul. Pustiul care s-a nascut acum 20 de ani in autobuz a ajuns intr-o situatie ciudata pentru ca i-a placut prea mult de o usuratica si nu a inteles intentiile ei. El a insistat, a ajuns la ea acasa, au ajuns sa se certe si in incaierare un glont a zburat pe geam. Dupa ce a fost atentionata politia s-a produs imaginea de mai sus...o situatie la care nu a vrut nimeni sa se ajunga insa in haosul momentului toti s-au gandit la cele mai radicale masuri.

Drama filmului continua si dupa epuizarea scenei de mai sus. A continuat o poveste mânată de gelozie si de invidie din ambele parti. Una ce pare a fi gandita din start de catre cel care a pierdut 6 ani din viata lui in inchisoare, un plan ce are ca scop indepartarea persoanelor luate in vizor pentru ca in final sa castige cel care a avut intentiile bune in incipit chiar daca era putin cam prea viteaz. Da, putem spune ca s-a terminat asa cum trebuia insa unde mai era filmul sau drama daca nu se petrecea ce s-a petrecut? Almodovar spune drame umane intr-un mod placut si interesant pentru spectator...iar in filmul acesta, fata de altele, constructia lui e destul de liniara, dar nu inseamna ca e mai putin interesanta.

Javier Bardem iese in evidenta in acest film, jucand un rol extrem de dificil unde a trebuit sa ne arate cat se pricepe la circulatul cu scaunul cu rotile. Film de vazut numai pentru talentul acestui om.

7.75/10

duminică, 24 ianuarie 2010

After Hours {1985}

Asta-i film de pus la pastrare. Din atatea motive...imbina fara probleme comedia cu suspansul, elemente din Zona Crepuscular, comedia absurda, tensiune autentica marca Scorsese, regie rapida, neplictisitoare. Am hotarat sa ii vad toate filmele pe care inca nu am avut ocazia sa le vad...sau cheful. Scorsese nu pot spune ca m-a uimit foarte mult cu filmele sale cele mai timpurii...Mean Streets, Alice Doesn't Live Here Anymore, The Last Waltz sau The King of Comedy.

Asta desi nu e mult mai bun decat oricare din filmele de mai sus reuseste sa te rapeasca timp de o ora si 37 de minute si sa te duca in cartierul ciudat al insulei Manhattan. SoHo este cunoscut de multi ca fiind un cartier in care locuiesc populatia mai excentrica a insulei. Asta pentru ca de obicei, in acest cartier locuiesc multi artisti...si asta e un fapt. Acesti artisti constituie si formeaza atmosfera acestui cartier si Martin Scorsese crede ca arata asa cum a prins-o el aici. El si scenaristul Joseph Minion. Aventura acestui om, personajul principal, este una pe care nici repovestita nu ar face pe cineva sa o creada. E complet bizara insa vedem totul ca se intampla in fata noastra...

Normal, e un film, nu poti sa crezi...insa exagerarile din acest film sunt complet justificate in propriul sau univers. Sunt folosite pentru a sublinia paranoia personajului, fiind prizonier intr-un cartier, neputincios sa ajunga acasa la el. Nu il mai intereseaza nimic. Nici o femeie care se deschide in fata lui, nici bunavointa unor oameni care ii dau bani...mai tarziu reusind sa-i piarda in cele mai seci feluri. Amuzante momente. Tot filmul e cuprins de un aer kafkacian, prizonier intr-un univers care are scapare insa anumite elemente il impiedica sa avanseze spre directia dorita...cheia lui de scapare isi tot schimba locul. Absolut tare filmul.

8.3/10

Todo sobre mi madre {1999}

Un film despre mamele de pretutindeni, despre femeile din viata noastra si depsre cele care ne influenteaza si ne schimba viata.

Titlul e in legatura directa cu titlul unui alt film despre femei...All About Eve. Explicatia titlului acestui film este pe la inceput cand Manuela si fiul ei se uita la All About Eve insa spaniolii, la fel ca si noi, schimba titlul complet...ei traducand filmul ca "Eve dezbracata". Fiul ei, un pustan de 17 ani are aspiratii de a deveni un scriitor si a ales ca muza si subiect propria lui mama. Aceasta e povestea lui din momentul ce el e calcat de o masina si moare...aceasta e ceea ce vede el ca spirit, daca vreti...

In continuare, ce am vazut in Todo sobre mi madre e cam ceea ce am vazut in All About Eve...o semi-telenovela numai ca asta fiind una spaniola, era mai telenovela decat filmul american. Cu toate astea, a fost o telenovela excelent scrisa si complet artistica. Viata femeilor, de toate felurile si de backgrounduri diferite...unele nici nu erau femei in adevaratul sens al cuvantului dar simteau ca asta e pielea lor adevarata. Viata lor, dramatica, trista, cateodata haotica dar pe care o traiesc si razbesc, in ciuda tuturor sanselor pe care le au. Povesti spuse in detaliu, personaje conturate complet, care trezesc simpatie. Almodovar e un regizor extroardinar care stie sa spuna o poveste cum putini stiu in ziua de azi. Cu toate astea, ca un regizor mare, foloseste metafore dificil de decriptat dar care ies la suprafata dupa indelungi discutii asupra filmelor sale...

Nu face decat sa prezinte vieti reale, sau plauzibile, intr-un mod neliniar, pentru a sublinia complexitatea unei vieti umane. Un stil complet diferit de regie fata de cel romanesc, spre exemplu, ce prezinta viata, dupa parerea mea, mai aproape de realitate...cu duble lungi, plictisitoare vizual, cu nu la fel de multa drama...un stil european diferit. Almodovar e insa un regizor foarte bun si orice film scoate are ceva de spus...

8/10

Los abrazos rotos {2009}

Ultimul Almodovar. O drama reusita, una care face apel mai mult la publicul matur. Eu nu am cules nimic din filmul asta. Mi-a facut, insa, placere sa o vad pe Penelope Cruz cum e inca extraordinar de frumoasa. Regizorul filmului din film, extensia regizorului Almodovar, indragostit de ea, a ales sa o prezinte precum Audrey Hepburn la un moment dat...concluzia? Incredibila asemanare...mi-a dat piele de gaina in acea secventa.

Povestea filmului e interesanta pentru ca nu e liniara. Obliga publicul sa fie atent, cercul incheindu-se frumos in final. Avem deci povestea unui regizor acum orb care a fost indragostit nebuneste acum 14 ani. Incep amintirile sa il viziteze, prima fiind aceea a fiului unui fost tip care i-a produs un film in care a jucat dragostea lui, amanta producatorului. Complication. Dar asta ii place lui Almodovar. Ii place sa prezinte drama umana in toata complexitatea ei. Pentru ca in viata nimic nu e simplu sau liniar. Intotdeauna ne intoarcem la amintiri sau exemplele pe care le cunoastem si le comparam cu ceea ce stim acum.

Acest regizor, care a fost si scenarist, inca mai scrie scenarii si inca le mai vinde. Regia insa nu mai poate sa o practice pentru ca spre deosebire de muzica unde ai putea compune fara auz, aici ai nevoie de ochi, fara discutii. De la venirea acelui fiu ratacitor, dezamagitor pentru tatal sau, acele amintiri dau navala si vedem astfel povestea din trecut care a schimbat viata multor oameni/personaje in acest film.

Eu as mai revedea acest film doar pentru Penelope Cruz care joaca perfect dar e si un deliciu pentru ochi...din nou, imaginile cand se transforma in alte actrite, incluzand-o pe Audrey Hepburn...sunt superbe si cam singura chestie din tot filmul asta care m-a marcat. In rest, asa cum am spus-o sau nu...e o continua drama a unui om, un regizor/scenarist orb care isi retraieste trecutul prin amintiri. De ce ne intereseaza povestea lui? Pentru ca e un regizor orb si dorim sa stim cum s-a ajuns la asta si cine altcineva a fost implicat in viata lui. E destul de interesant. Ca sa nu mai zic ca imaginile in sine sunt foarte frumoase...

7.4/10

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cape Fear {1962}

Nicidecum la fel de infricosator ca cel nou. Era un film perfect daca erau combinate...Robert De Niro din cel nou cu noutatea filmului vechi, la vremea respectiva. Cum am zis, un subiect nou e ce iese in evidenta in primul rand. Restul tine de regizor si de jocul actorilor...

Dar sincer sa fiu, cele doua mi se par la fel de bune si la fel de proasta. Acelasi limbaj l-am gasit si in cel vechi, aceeasi natie de oameni cu acelasi tip de gandire. Bine, povestea principala e aceea a unei razbunari comise de un animal salbatoc, de un pradator, care are avantajul de gandi si de a folosi legea umana in avantajul sau. Dar la fel ca in cel nou, omul ramane la fel de prost si intentiile lui la fel de primitive chiar daca a invatat atata lege. Da, e un animal, da, cauta numai si numai razbunare...dar nu faci in asa fel incat la inceput sa-i dai de inteles spectatorului ca cel pe care vrei sa-l ataci/omori o sa traiasca pana la batranete...asta a fost o scapare a scenaristilo si un detaliu pe care l-am prins eu si mi s-a parut important dar poate era intentionat...sa arate ca gandurile lui nu sunt acelea de a ataca pe cineva, mai ales cand era fata in fata cu politia.

Rob Mitchum nu e nici pe aproape la fel de dereglat precum ar trebui sa fie si nici pe atat cum e Robert De Niro. Intr-adevar, pe vremea aceea era ceva personajul sau, mai ales ca il vedem intr-un rol la fel de terifiant, poate mai, in Night of the Hunter...si cine stie cate alte roluri de genu asta a mai facut. Nu mi se pare un actor atat de esential incat sa ma intereseze toata cariera sa. El, la fel ca si Gregory Peck au avut roluri episodice in filmul din 1991, doar asa, ca fapt divers. Rob a jucat de data asta pentru cei buni iar Greg pentru cei rai...

Importanta acestui film pentru cinematografie? Pentru mine, infima...nici actingul, nici regia, nici macar povestea nu mi se par destul de importante. Inca povestea e chestia care mi se pare exagerata, realitatea fiind extrem de exagerata in filme...cam asta-i. Nu pot sa recomand unul in mod deosebit dar daca ar fi sa aleg intre cele doua...cel al lui Scorsese castiga.

7/10

vineri, 22 ianuarie 2010

Cape Fear {1991}

Cape Fear e un remake al aceluiasi film, cu acelasi nume din 1962. Am sa-l vizionez si pe ala in curand. Intrebarea pe care as dori chiar eu sa o raspund e...de ce l-am vazut pe cel nou mai intai? Nu stiu, le am pe amandoua...nu am avut decat sa aleg una din ele. Probabil m-a atras ideea unui Robert De Niro absolut dement si animalic...probabil si regia lui Scorsese...in final am fost dezamagit.

Da, am fost dezamagit...nu de prestatia remarcabila al lui DeNiro ci din cauza intregii naturi a filmului. M-a enervat ca a fost cat se poate de previzibil, m-au enervat asa zisii "oameni inteligenti" din filmul asta care s-au dovedit a fi extrem de prosti, favorizand astfel balanta pentru pseduo-filosofia, pseudo-inteligenta, pseudo-oricevreitu ce o avea personajul negativ. Da, avocatul din acest film a avut rabufniri exagerate, nelalocul lor, rationament indoilenic, tactica proasta si nu a dovedit nici o secunda ca ar fi mai inteligent decat caracterul pe care l-a bagat in inchisoare acum 14 ani.

Bineinteles, cat a stat in inchisoare a invatat toata legea pe de rost, citand amendamente, facand-o pe avocatul atotstiutor de lege...momente complet idioate si de prost gust dar care pana la urma aratau natura acestui personaj negativ foarte eficient. Timp de 14 ani a avut timp berechet sa-si perfectioneze planul, decurgand acesta perfect pana la cele mai mici detalii...dar multe din aceste detalii par exagerate si fortate. Imi pare rau pentru Scorsese dar nu prea s-a chinuit sa elaboreze nici un personaj atat de bine precum l-a conturat pe cel al lui Robert De Niro. A fost el nominalizat dar bine ca nu a castigat...tare mi s-a parut exagerat jocul in unele secvente.

Scorsese, un regizor respectat, a ales nu sa faca un film nou, deosebit, a ales sa faca un remake...lucru pe care l-a mai facut 15 ani mai tarziu si a luat Oscarul pentru asta. Miscari de genu asta ma fac sa ma indoiesc de calitatile adevarate de film-maker pe care le are Scorsese...cateodata numai. Sa fiu in locul lui...sa am talentul sau...reputatia sa...numai filme noi as face, nici un remake, nici nimic. Cape Fear merita vazut pentru Robert De Niro...a jucat destul de deranjant incat sa te faca sa iti treaca vreo 2-3 fiori prin sira spinarii...in rest, a big bupkiss...avand in vedere ca e un Scorsese.

7/10

luni, 18 ianuarie 2010

Nefes: Vatan sagolsun {2009}

The Breath

Cate filme turcesti pot sa zic ca am vazut? Nici una? Sau daca am vazut, si e posibil, nu a fost nici unul memorabil sau bun de ceva. Singurele chestii turcesti pe care le stiu sunt prostiile alea de pe "Kanal D cacat"...dar cine se uita la alea? Vad ca's turcesti si schimb programul.

Nu aud ca primesc premii, ca ies in evidenta cu vreun film de'al lor. Nimic...Dupa putina documentare pe net, google fiind my friend, am descoperit intr-adevar cateva filme turcesti cotate inalt dar cu nici un gand sau tragere de inima sa le caut pentru a le viziona. Mi se pare o pierdere de timp. Turcia nu are un cinema puternic, unul care iese usor in evidenta...pana si al nostru primeste mai multe premii internationale. The Breath este, insa, facut din cu totul alt material...sau poate mi se pare mie si de fapt toate filmele turcesti sunt la fel, adica foarte bune. Nu stiu, tind sa cred ca asta, fiind facut de un regizor la primul sau lung-metraj, e de altfel un regizor foarte tanar cu o cu totul alta viziune asupra a ce inseamna cinema bun.

The Breath prezinta povestea a 40 de oameni ce trebuie sa protejeze un post. O poveste despre armata, una care imbina elemente din Full Metal Jacket, Apocalypse Now sau Patton insa le face autentice ei si povestii sale. 40 de soldati timp de vreo 2-3 anotimpuri, sub atacul psihologic al unui "Doctor", un terorist care ameninta sa-i atace in orice moment. De pregatit au fost pregatiti, fizic pana si actorii au primit antrenament, nu numai personajele in sine. Filmul are foarte multe scene facute cu cap care functioneaza aproape ca secvente sau capitole despre cum merge viata in acel post de pe varful muntelui. Actiunea are loc prin 1993 si se presupune ca ar reprezenta un eveniment din viata reala...facand astfel filmul unul de o importanta istorica, in functie de veridicitatea evenimentelor prezentate.

Trebuie insa sa recunosc ca daca vezi filmul asta din pat risti sa pierzi cateva faze din cauza ca te ia somnul. Dar nu fiindca e plictisitor ci pentru ca patul e prea confortabil. Mi-a placut foarte mult cum a fost construit...incepe in forta, imagini superbe, fotografice in fiecare secventa, apoi, incet-incet, isi rareste pasul, devine domol, pentru a ne face sa simtim ce simt si soldatii care, la fel ca ritmul filmului, devin din ce in ce mai relaxati, mai confortabili...deodata, filmul se termina cu o glorioasa si spectaculoasa scena de razboi veritabila cu explozii facute asa cum nu am mai vazut, facandu-te sa crezi ca sunt reale. Scena a durat 20 de minute de teroare pura. Rar se vede asa ceva in cinema.

Tot filmul e plin de momente memorabile, insa e nevoie de o traducere buna si preferabil una in limba voastra ca si in engleza imi era greu s-o urmaresc, schimbul de replici fiind cateodata prea rapid. Recomand filmul asta 100%.

9.25/10

The Princess and the Frog {2009}

Ultimul film animat Disney...si singura animatie Disney 2D in 6 ani...ultima fiind Brother Bear in 2003. De cand Disney a cumparat Pixar pentru nu mai putin de 7 miliarde dolari, au tot facut impreuna filme 3D de succes atat la box-office cat si la premii, in special cel important.

Asta in schimb pare-mi-se ca a fost facut doar pentru ca a iesit Obama presedinte...fiind prima data cand Disney creeaza un personaj principal feminin de culoare...chiar si pentru 50% din film, ca restu de 50% e o broasca verde...deci oricum nu conteaza prea mult. Povestea o stim cu totii si e un spin-off al povestii clasice...aceea a printului care printr-o vraja se transforma in broasca si apoi vine printesa si printr-un sarut se transforma iar in print si traiesc amandoi pana la adanci batraneti. Eh, oricum dupa mine daca se termina la fel, datele problemei nu conteaza daca difera.

Povestea clasica era mult prea simpla pentru a fi pusa exact cum e asa ca au complicat-o putin. Desi fata frumoasa il saruta pe printul-broasca, ea la randul ei se transforma intr-o broasca si pleaca amandoi intr-o aventura pentru a deveni din nou oameni. Bineinteles, el se indragosteste de ea, chiar daca e tipul burlac convins si pana cand vrea el...si ea de el, chiar daca ei nu ii place tipul. Eu nici nu stiu de ce povestesc acum filmul...a da, pentru ca nu e altceva de zis despre film.

Animatia e superba, foarte colorata si complexa, asa cum te astepti de la un desen animat Disney si chiar prezinta aceeasi magie pe care o au si celelalte filme mai vechi...cu toate ca urasc cand mai vad cate un CGI pe ici si colo. Strica din farmec. In rest, e comic, e trist, e frumos. E despre iubire, despre ignorarea aparentelor si a superficialitatii. E exact cum ai vrea sa fie un Disney. Ma bucur ca nu au murit astfel de animatii...

8/10

The Blind Side {2009}

Excelent film motivational relatand o poveste din realitate. E un film motivational foarte bun, dar cam atat. Mai spune cate ceva si despre valorile morale si familiale, dar astea sunt oricum spuse de orice film in care e implicata o familie si ceva drama.

Sandra Bulock a luat chiar aseara un Glob de Aur pentru prestatia ei din filmul asta. Si intr-adevar, il merita. Il merita pe langa celelalte pe care le-am vazut, Carey Mulligan, Gabourey Sibide si Emily Blunt. Face intr-un mod credibil portretul unei sotii dintr-o familie "din sud" cu situatie financiara peste medie...o sotie iubitoare, o mama extraordinara, cu instincte de leoaica, care lupta pana cand primeste ceea ce cauta pentru copii ei. Pe aceasta in mod particular a impresionat-o povestea lui Big Mike, un tanar mult mai mare decat majoritatea, nu foarte inteligent dar de la care se simte vointa de a trai si de a lupta pentru viata lui. E un gigant gentil.

Soarta i-a pus in cale oameni care i-au schimbat viata...antrenorul de la o scoala respectabila, familia Tuohy in frunte cu Leigh Ann, mama si sotia puternica jucata de Sandra. Povestea lor este inspirationala si demna de urmat insa la noi in tara, sunt putini in situatia lor. Si si mai putini care au o femeie in fruntea familiei atat de hotarata si serioasa. In rest, filmul are momente autentice de tristete si amuzament, balansandu-se bine astfel incat ideea filmului sa nu se piarda in detrimentul uneia din cele doua. Ramane cu picioarele pe pamant si fiecare scena, oricat de nesemnificativa e facut cum trebuie. Congrats regizorului. Dar nu mai zic nimic ca mai sunt zeci astfel de filme, despre sport, motivationale, unde e cineva care are nevoie de ajutor si vine altcineva si il ajuta sa ajunga sus...

Si felicitari Sandrei care si-a meritat premiul pe deplin, jucand un rol nu excesiv de dramatic dar unul care arata puterea si frumusetea unei femei. O femeie model, una pe care ar dori-o oricine...

7.75/10

duminică, 17 ianuarie 2010

Cold Souls {2009}

Poetic si profund. Un subiect original care imbina la un anumit nivel ceva din Eternal Sunshine of the Spotless Mind cu ceva din Being John Malkovich. Desi imbina, ideea in sine a filmului e complet originala. Cel putin pentru mine...

Ce-ar fi daca ai putea sa te eliberezi de povara care este cateodata sufletul? Ce-ar fi daca ai putea sa il scoti si sa il depozitezi intr-un frigider? Acest subiect S.F. a fost dezbatut interesant, la nivel deloc superficial, cu o cantitate de detalii personale pentru actorul din rolul principal, Paul Giamatti, al carui personaj a fost chiar el insusi. Cu ceva probleme existentiale si chiar sufletesi...Paul afla ca exista o companie care scoate sufletul din tine cu un aparat cunoscut vizual, modificat putin pentru a arata mai S.F. Avantajele sunt ambigue si difera de la persoana la alta...Paul crede ca sufletul sau e o povara si il impedica a juca bine pe scena. Sufletul functioneaza pentru el ca un inhibitor pentru talentul sau actoricesc.

Afla in curand ca din suflet vine acest talent. Dar aceasta criza existentiala l-a facut sa faca aceasta greseala, fiind singurul actor care a facut asta. Restul stiind, sau simtind, ca din suflet vine talentul. Fiind un film oarecum poetic/romantic cu toti termenii legati de suflet si lipsa acestuia...imi permit sa cred ca exista, macar pentru o ora si 45 de minute ca exista asa ceva ca un suflet. Aici, sufletele sunt obiecte fizice extrase din noi, obiecte care difera de la om la om, in functie de cat de profund si experimentat e sufletul. Pentru Paul e ca o boaba de năut.

Ideea asta a fost insa lucrata cat mai mult, complicandu-se povestea. Sufletul sau a ajuns in Rusia si etc...asta e pentru spectatori. Ideea filmului dezbate lipsa sufletului in oameni, o explicatie pentru aceasta alegere, starea generala a acestora, caracteristicile lor. Cu toate acestea, filmul pare, cateodata, ca se taraie si spectatorul se pierde daca nu are o traducere pentru acest film mai ales ca sunt scene in care se vorbeste numai ruseste...asa cum am patit eu. Filmul insa e interesant si are un subiect foarte original. Paul Giamatti joaca excelent, ca intotdeauna, si ne arata din ce e facut un actor. Pe langa astea, filmul are si un aer rusesc cauzat de conflictul metaforic interior al personajului principal...care nu doreste sa-si vada trecutul sau sufletul.

8.3/10

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire {2009}

O poveste cutremuratoare...o poveste mai infricosatoare decat orice horror din cauza ca e realitatea. Poate in viata noastra sunt rare astfel de povesti, insa auzim de ele...auzim cum adolescentele minore raman insarcinate incat din timpul liceului, auzim cum lasa scoala sa aiba grija de copil, viitorul lor fiind astfel compromis.

O poveste reala, spusa cum trebuie. Cu amanunt de detalii, regizorul folosind chiar si relatarile care nu plac nimanui, chiar si personajelor din film...ca relatarile de abuz sexual ce le-a primit Precious de la tatal ei care e si tatal celor doi copii ai ei. Nimic exagerat de dragul dramatismului, nimic exagerat de dragul senzationalului. Totul in limitele plauzibilului. Normal, o astfel de poveste, atat de dureroasa e spusa rar in filme din cauza ca nu se vinde. E facuta pentru scopuri pur cinematografice, artistice. Lee Daniels, regizorul, are un stil pur americanesc, chiar pur african-american, prinzand, in toate detaliile sale dure, viata negrilor saraci din America.

O familie extrem de saraca, una obeza, formata dintr-o mama care isi invata copilul numai de rele. O numeste in toate felurile, numai de bine nu...o indeamna sa se lase de scoala. Toate pentru putinii bani de la ajutorul social. O impiedica sa-si traiasca visul pe care Precious nici macar nu il cunoaste. Actorii au jucat impecabil, in special Mo'Nique, actrita pe care o cunoastem cu totii din vedere insa niciodata nu am vazut-o intr-un rol dramatic. Ea a interpreatat-o pe mama fetei Precious, o mama proasta, egoista, lacoma, lenesa, deloc iubitoare si putin dereglata. A avut un rol puternic in care a jucat o persoana cu doua fete, insa urata in general. Apoi este actrita din rolul principal, Gabourey Sibide, o tanara actrita cu nu prea mari sperante de roluri in viitor, la fel ca si cea din Hairspray...Un rol bun pentru o viata...cele 15 minute de faima.

Filmul merita vizionat, e bun ca film artistic in sinea sa, nu e unul simplu, pur dramatic. Combina intelept dramatismul cu fantezia si comedia...cele din urma palind sub cantitatea de drama intunecata ce o are filmul. Scopul in sine a filmului este sa iti prezinte aceasta lume saraca si rezolvarile pe care le au si pe care le indeplinesc sau nu.

7.9/10

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Bad Lieutenant {1992}

Asta e filmul dupa care a facut Werner Herzog remakeul pe care l-am comentat acu vreo luna. Sunt practic aceeasi chestie numai ca e schimbat orasul. E ca si cum Werner face povestea una universala...nu neaparat un remake. Ne arata ca astfel de oameni sunt peste tot, nu numai in orasul care nu doarme niciodata.

Acesta in '92 e mai intunecat, e mai real, e mai pervers, e mai bolnav...intr-un cuvant, e mai intunecat. Harvey Keitel, sau personajul sau, face exact toate chestiile pe care nu le astepti de la un locotenent in politie. Se drogheaza excesiv, face perversiuni uimitoare...ca faza cand opreste doua tipe care "cica" au farul spart in spate...si o pune pe una sa-i arate fundul si pe alta sa mimeze ca o suge unuia...si el si-o menajeaza in pantaloni...adica na, chestii debile si deranjante. Si se lauda ca fiind un catolic. Filmul din 2009 nu e atat de deranjant si de crud...

Cu toate astea, cruzimea si brutalitatea imaginilor arata cum se poate transforma un om cand are atata putere in mana si ghidare ioc. Nu se atinge nimeni de el, e politist, are legea de partea lui. Pentru el, religia l-a dezamagit...simte ca nu a invatat nimic din ea, ca poate cu ajutorul ei nu o apuca pe cai atat de gresite. Mesaj de anii '90 dar nu conteaza. Facea pariuri sportive pe care le pierdea, crescand sansele sa fie omorat pentru ca nu plateste datoria...

Spre final, sta si se mira si se uimeste cum o maicuta, care a fost violata, nu vrea sa ofere politistilor o descriere fizica a faptasilor. Nu intelege de ce nu face asta, insa ea il are pe domnul de partea ei, el nu. Cu el domnul nu vorbeste si nu il ajuta...e un caz pierdut. Si o stie. Chestii puternice, un personaj conturat perfect, foarte complex...insa filmul nu e nimic ce merita de luat in considerare pe plan regizoral. Doar actoricesc...Harvey Keitel e un actor foarte bun si aici o arata. Se tranforma, efectiv, in fata ochilor.

Si in final, personajul sfarseste ca una din victimele ratate si necunoscute pe care le tot intalneste in slujba sa...Ca film e mai bun cel nou. Am zis!

7/10

Sherlock Holmes {2009}

A aparut o varianta vizionabila mai devreme decat ma asteptam. Dar na, nu a avut incasarile Avatarului sa-l tina prea mult in cinema. Este si acum pe undeva, dar nu mai scoate banii pe care ii scotea la inceput. Si cine scotea acesti bani? Robert Downey Jr., Jude Law si Rachel McAdams sunt persoanele responsabile incasarilor. Scenaristii sunt responsabili pentru poveste si replici...regizorul, Guy Ritchie e responsabil pentru dirijarea decenta a lor pe ecran...nimic mai mult.

Nu are flerul lui Snatch. sau Lock, Stock and Two Smoking Barrels. Insa e peste Revolver si RocknRolla. E pur enterntainment si la doua ore, e suficient incat sa uiti de toate problemele pe care le ai, sa te amuzi si sa ai parte si de un mister care nu iti plictiseste creierul. Ochii sunt insa intr-un festin...vizual filmul e plin de detalii respective epocii, anilo 1890, mai exact. Efectele speciale sunt bine facute, curate, asa cum te astepti sa fie deja normalul la un film comercial din ziua de azi.

Asa cum am stabilit, ceea ce te face sa vezi filmul sunt actorii si efectele...si pentru publicul mai pretentios, povestea care e mai decenta si mai bine facuta, nu la fel de plina de clisee ca in Avatar. Regia ma asteptam sa fie mai misto...mai interesanta cu toate ca Guy isi pastreaza stilul in unele faze. Ii trebuie in schimb un film serios, unul cu gangsteri si baieti rai, nu cu vrajitori si magie. Cu asta si-a platit chiria si facturile...cu toate ca daca ma gandesc bine, as prefera un regizor de genu asta sa imi faca filmele comerciale pe care le am. Ar iesi infinit mai interesante si amuzante decat daca le scotea un regizor tanar fara experienta.

O chestie interesanta pe care am observat-o in reactia generala a publicului e ca Avatar i-a ajutat sa mearga la Sherlock. Ce s-a intamplat...locurile la Avatar erau ocupate in intregime si romanu daca tot a mers la cinema a zis ca hai totusi sa vada un film...asa ca mergeau la asta. Si asta, la fel ca Avatar te distra, insa nu la fel de mult. Avatar are vizualul prea bine pus la punct si finalmente superb in 3D. Asta nu. Oricum, daca il folosesti pe Robert Downey Jr. e cam asigurat box-office-ul. Au strans vreo 300 milioane.

Accentul lui Holmes e spot-on si a zis Guy undeva ca e mai bun decat al lui. Downey a primit si o nominalizare pentru rolul sau la Globurile de Aur, dar nu pot sa o dau cu presupusu. Ideea e ca filmul merita vazut...macar for fun.

8.25/10

Saw VI {2009}

Asa cum am zis si la Saw V, incepe, incet-incet, sa se imputa treaba. De ce? E simplu...

Saw a inceput bine, a inceput inteligent cu un plot twist mult prea bun. De atunci, s-au bagat toti in franciza asta si fiecare dintre ei tot mai reduc din calitatea serii luate la general...pe rand. Bun, stim cu totii ca ceea ce vrea sa arate Saw e ca omul e corupt si cu doua fete...si merita pedepsit. Pedepsit de propia sa mana, astfel incat lectia e mai puternica. Asta totul e bine si frumos dar de la 3 incoace tot il invie printr-o metoda sau alta pe Jigsaw...si incearca ei sa o faca cat mai plauzibil...ca a lasat un testament, ca a facut acele filmulete inainte de a muri, o sa se ajunga sa nu mai fie oameni intalniti de Jigsaw care o sa fie pedepsiti...

Alt motiv pentru care fanul Saw se uita la aceste filmulete e pentru ca e sadic. Ii place sa vada ce fel de metode mai gasesc scenaristii pentru a tortura victimele sistemului lui Jigsaw. De exemplu roata din poza de mai sus a fost scena cea mai tensionata din tot filmul din cauza ca a aratat destul de bine ca in momentele de viata si de moarte toata lumea isi arata adevarata fata. Fiecare se turna pe fiecare acolo, nu mai conta ca erau amici de la birou, ca se cunosteau de ani. Nu. A fost mai interesant decat partea a 5-a. Sincer. A fost ceva mai complex cu cele doua povesti in paralel, cea cu victimele si cea cu inlocuitorul lui Jigsaw...politistul ala, cum ii zice.

Deci pana la urma il recomand fanilor, numai daca au vazut toate celelalte parti. Pe mine ma enerveaza ca tot se leaga de detalii din seriile trecute pentru a construi o poveste mare si complexa...dar cand celelalte parti au fost atat de slabute, deloc memorabile, nu mai tin minte nici un detaliu pe care il modifica acum, cu filmul nou. Si asa o sa fie si la Saw VII. Apare anu asta...evident. Asta primeste mai mult decat V...primeste:

7/10

vineri, 15 ianuarie 2010

Creation {2009}

Film esential din cauza omului esential din el. Stim cu totii, presupun, cine e Charles Darwin...stim ca el a descoperit teoria evolutionista, stim ca a scris carti importante despre acest subiect in Originea Speciilor, The Descent of Man si The Expression of Emotions in Man and Animals. Toate carti foarte importante care vorbesc despre singuratatea omului pe plan spiritual. Nimic mai simplu. Dumnezeu nu exista iar noi suntem rezultatul unei evolutii naturale a organismelor de pe planeta asta...si evolutia continua.

Nu are sens sa dezbat ce spune Darwin, pentru ca aici nu e vorba numai despre asta in film. E vorba despre batalia unui om cu dumnezeu. O batalie interioara, una care nu e singura...Darwin mai poarta o batalie pur persoanala, aceea pe care a pierdut-o acum mult timp cand fiica ei, Annie, a murit de tuberculoza (sau ce a avut, nu se spune). In interior nu poate sa scape de senzatia de vina pe care o are...o senzatie de vina pe care o are pana la urma orice parinte daca s-ar intampla ceva grav cu copilul lor. Annie il ajuta sa isi indeplineasca scopul cu care a fost insarcinat. Una din cele mai geniale minti din istoria omenirii si avea aceleasi probleme ca oricare altcineva cand vine vorba de familie.

Omul a fost un luptator, s-a luptat cu propria lui sotie care era extrem de religioasa dar care a vazut ca are in maini o carte ce ar schimba lumea pentru totdeauna si probabil si definitiv, intr-o zi. Sotia lui Darwin a fost si verisoara lui...asta se purta pe vremea asta, dar chiar si el, ca om de stiinta a vazut dezavantajele grave intr-o relatie de genul asta, dupa ce a murit fiica sa.

Paul Bettany insa e starul acestui film, el il joaca pe Darwin. Si bataliile pe care le are personalitatea, le are si personajul si le are si actorul. Bettany face un rol excelent, dificil, care initial ar putea sa para neinteresant si care, un alt actor, mai slab, l-ar fi facut complet banal. Paul a reusit sa-i ofere o personalitate geniului, una care se vede prin ochi blanzi si glasul calm. O minte calculata si logica a fost necesara pentru a crea personajul lui Darwin si actorul s-a conformat. Cu toate astea, ne arata ca o minte ca aceasta poate fi si extrem de iubitoare si calda...

Esential e filmul pentru ca asa cred eu...fiind un "credincios" al teoriei darwiniste si tot ce tine de evolutie. Filmul are si o frumusete naturala, parca nealterata, folosindu-se multe decoruri autentice...cladiri reale de acum 150 de ani. Film care nu o sa placa la toata lumea, in special daca sunt crestini...sau de orice alta religie ce implica un zeu.

8.4/10

joi, 14 ianuarie 2010

The Kite Runner {2007}

Vanatorul de zmeie este o poveste. O poveste despre prietenie nemuritoare si profunda intre doi prieteni care nici nu stiau ca sunt frati. Si totusi, Universul functioneaza in cai misterioase...cei doi nu numai ca erau buni prieteni dar se intelegeau perfect unul pe celalalt.

Actiunea s-a petrecut in prima jumatate intr-un Afganistan al anilor '70...spre sfarsitul acestora. O poveste frumoasa intr-o viata frumoasa (pentru unii). Scenele cu zborul zmeielor sunt superbe acompaniate de un soundtrack asijderea. Ignoram faptul ca numai soundtrackul lui Alberto Iglesias a fost nominalizat la Oscar...tot filmul merita o nominalizare la cel mai bun film strain...dar din moment ce a fost facut de americani, salutare. Pustii de mai sus au jucat foarte bine, unul din ei, Hassan (cel din plan secund, in focus) a castigat un premiu nu foarte cunoscut pentru rolul sau.

Pentru noi e interesant de urmarit o societate saraca pe care nu prea o vedem in filme decat ca personajul negativ...afganii sunt oameni ca toti ceilalti, mai credinciosi decat altii, cu o credinta prezentata intr-o lumina negativa, asa cum e obisnuit in ziua de azi. In rest, filmul a dorit prezentarea lor, a celor cu adevarat buni, intr-o lumina pozitiva, asta dupa 6 ani de cand a inceput razboiul in Afganista...si acum cica s-ar termina. Ideea ca nu toti afganii sunt la fel, adica nu toti ar fi teroristi e ceva cunoscut, dar cateodata mai e nevoie si de un film sa prezinte asta.

E un film puternic, trist (soundtrackul ajuta la capitolul asta foarte mult), despre prietenie si puterea acesteia. Despre traditie si societatea afgana. Film facut dupa cartea lui Khaled Hosseini, cel mai probabil, intamplari adevarate.

8.5/10

miercuri, 13 ianuarie 2010

The Road {2009}

Drumul e un film pe care l-am vazut din cauza celui care a scris cartea dupa care acest film e luat. Cormac McCarthy a mai scris el o carte, dupa care un alt film care a luat 4 Oscaruri in 2008, unul dintre ele fiind cel mai important (cel mai bun film) premiu ce poate fi dat in aceasta indrustrie...

Da, Cormac a scris cartea "No Country for Old Men". Pentru el am vizionat filmul asta. Dar sunt sigur...cartea e de enspe ori mai buna. Asta si pentru ca filmul nu e prea grozav. Povestea cu tatal si fiul umbland seamana prea mult cu cea din "There Will Be Blood"...un alt film extraordinar din 2007. Tatal din acest film nu seamana deloc cu cel din TWBB, nu e egoist, nu e manipulator, insa este iubitor. Viggo Mortensen vrea cu disperare sa castige un Oscar...si aici se vede ca se straduieste.

Este un tata complet, iubitor, protector, invatator, precaut, curajos insa speriat. Cormac construieste aici prima viziune apocaliptica credibila. Nu tu aglomeratii de oameni cu pistoale si mitraliere, incercand sa se apere, nu tu un Rambo care se lupta cu toti si supravietuieste ci efectiv o poveste plauzibila despre cum s-ar comporta un om daca ar fi intr-o situatie similara. Traiesti de pe zi pe alta ca un vagabond, se lupta pentru fiecare bucatica de mancare pe care o gaseste, se lupta pentru el si pentru fiul sau. In flashbackuri, care sunt oarecum in legatura directa cu ceea ce se intampla atunci in "prezent", o vedem si pe sotia lui...jucata de Charlize Theron. O femeie buna insa mult prea speriata care regreta ca a adus un suflet in lumea asta mizerabila si pe terminate.

Pana la urma ea isi baga picioru si pleaca in intuneric si frig unde moare. O parte din ea a ramas in baietel, fiul barbatului. Un copil cuminte care reprezinta si ultima farama de umanitate, bunatate, inocenta si puritate lasata pe pamantul ala. Cu toate astea, nu te legi prea mult de personaje, nu simti ca le cunosti foarte bine insa nu cred ca s-a dorit asta. S-a dorit cunoasterea generala a situatiei...ce facem in situatiile date. Cum frica si paranoia ne urmareste si in locuril mai sigure. E o lume extrem de intunecata si trista...pentru ca asa trebuie sa fie. Si mi-a placut ca nu s-au spus motivele apocalipsei. Un plus de originalitate aici si o bataie de cap in minus, toate au fost lasate pe capul spectatorului.

7.25/10

marți, 12 ianuarie 2010

Fantastic Mr. Fox {2009}

Mai nou, regizorul tanar cu un stil unic, Wes Andreson, se ocupa si de stop-motion. O animatie simpatica, despre valori familiale, cautarea identitatii (intrebari existentiale), prietenie si ceva aventura.

Bineinteles, poate fi si un comentariu despre cum ne asemanam cu animalele, pana la urma facem parte din regnul lor. Nu pot spune ca filmul asta are vreo doza de realitate din cauza ca m-am insela...e o fantezie cu un stil vizual unic, o paralela la felul cum ne traim noi viata si cum am dori sa o facem...povesti umane spuse folosind animale. Nimic nou la capitolul asta. Ce poate fi nou ar fi limbajul matur, dar nu prea...de exemplu...in locul unei injuraturi se pune cuvantul "cuss" care inseamna injuratura. In rest vedem povestea unui vulpoi curajos care doreste sa fie recunoscut pentru ceea ce e...fantastic...si isi doreste o viata mai buna si mai bogata, spiritual cat si financiar.

Nu stiu daca personajul e cel in care trebuie sa ne regasim pentru ca sunt diferite si variate tipuri de personaje prin filmul asta in care ne putem regasi. Cu toate astea, publicul tinta e o familie, pentru ca e totusi un film cuminte, curatel, nu foarte amuzant dar placut. Se pastreaza stilul regizoral al lui Wes, teatral cu o multime de detalii pe care le putem aprecia si la vizionari viitoare. Ca animatie...nu stiu, competitia e destul de dura anul asta. Atat din partea CGI-ului cat si a celorlalte animatii stop-motion.

8/10

luni, 11 ianuarie 2010

Fantasia/2000 {1999}

Fantasia/2000 e update-ul animatiei superbe facuta de Disney in 1940. 60 de ani diferenta si tot cam aceeasi chestie insa mai putin frumoasa...si mai scurta, pentru ca asta e un astpect foarte important.

Fantasia, cel vechi, avea substanta, era ceva nou si superb, un adevarat spectacol. Cel de acum nu prea a avut sens sa fie facut. Cateva scene, iarasi a fost reluata Crearea, o scena superba sub acordurile Rapsodiei in Albastru al lui George Gershwin care prezenta New York-ul anilor 30, ani in care a fost scrisa aceasta superba piesa, o alta scena care prezinta viata, moartea si apoi renasterea (imaginea de mai sus este luata din aceea) si inca o scena, relativ slabuta si nu prea memorabila cu dansul animalelor. Donald Duck a fost si el prezent intr-o scena biblica cu Arca lui Noe. Mult CGI in asta in schimb...ceea ce nu prea e de asteptat de la un produs Disney...si inca una, repetata cu Ajutorul Vrajitorului, faimoasa scena cu Mickey Mouse.

Si totusi ziceau la inceput ca aveau atat de multe idei...nu ma astptam sa mai introduca si unul din cele vechi. Oricum, fanii animatiei nu trebuie sa rateze filmul asta, dar in mod special sa-l vada mai intai pe cel vechi si apoi pe acesta, in felul asta macar stiu ca e asa cum trebuie.

8.25/10

duminică, 10 ianuarie 2010

The Abyss {1989}

M-a uimit asemanarea lui cu Avatar, sau cum Avatar arata cu acesta. Singura diferenta poate fi punctata usor. In Abyss nu se prezinta lumea extraterestra la fel de "in detaliu" cu in Avatar. In rest, aceeasi forma fara fond, replici pline de clisee, previzibiltate din scenariului, putand deduce in ce directie se indreapta...

Insa Cameron nu s-a lasat atunci asa cum nu s-a lasat nici acum. A vrut sa spuna o poveste spectaculoasa, plina de efecte speciale revolutionare cum s-a putut mai bine la vremea respectiva. Sa nu uitam ca era 1989...aveam un an atunci. Atunci sa fi vazut apa miscatoare, care prinde forme la un asemenea nivel e ceva. Si apoi a fost toata aventura asta sub-acvatica studiata in detaliu. Nu stiu cata acuratete au evenimentele si stiinta prezentata ce implica strict partea pamanteana submersibila, dar nici nu prea ma doare daca e ceva gresit. Am vazut versiunea de 3 ore fara 17 minute. A fost interesant, distractiv si spectaculos. Nu s-a vrut ceva profund decat la nivel de mesaj...unul diferit fata de cel din Avatar ca doar e alt deceniu. Au trecut 20 de ani de atunci.

In Abyss s-au legat de razboaie...scena extrem de superficiala si construita cliseic cu imagini ca niste flashuri din razboaie de-a lungul timpului. Vai...si-au dat seama extraterestrii ca trebuie sa nu mai luptam. Din fericire gandul asta il au multi pamanteni si nu era nevoie de un extraterestru sa spuna asta...si oricum, din partea unei creaturi inteligente nu te astepti sa ti-o spuna sub amenintarea inundarii tuturor coastelor ce marginesc oceanele importante. A fost un final prost pentru un film ce putea sa fie bun daca nu se cobora atat de mult sa spuna un mesaj de bun simt pe care il stie si il stiau si atunci toata lumea. In Avatar s-au legat de felul cum nu avem grija de planeta noastra...deci deja nu ne mai gandim la razboaie ci trebuie sa avem grija de ce e in jurul nostru.

Cameron e un regizor tehnic, e cu efectele speciale si cu scenariul subtire si in '98 l-a primit ca oricum le primea pe celelalte. Dar despre The Abyss, trebuie vazut. Trebuie vazut pentru aventura, suspans si efecte speciale. Au fost ceva la vremea lor. Acum, filmul luat in general e complet demodat.

8/10

Les diaboliques {1955}

Ce poti sa mai zici dupa un asemenea film decat "Bravo"? Nu, serios, chiar am ramas fara cuvinte. Poate povestind cate ceva din film ajung la ideea pe care vreau sa o exprim...

Suntem intr-un internat ocupat numai de baieti. Directorul acestei scoli este un adevarat francez, are o sotie dar o inseala cu o amanta. Amandoua sunt profesoare la aceasta scoala. Dupa ani intregi de tratament diabolesc din partea lui sotia s-a gandit sa se razbune, definitiv. Atat imi permit sa povestesc din intriga generala a filmului. In rest, e vorba despre constructia suspansului, claustrofobia psihologica, avalansa de evenimente imprevizibile ce s-au petrecut dupa evenimentul principal, foamea interioara a constiintei si cum aceasta se hraneste de pe urma fricii tale. Nimic nu ne poate pregati pentru ce are sa se intample.

Initial ai tot felu de suspiciuni...ca ala e de fapt defunct si cine isi bate joc de ea e cineva care l-a gasit, doar am vazut clar cand si ce s-a intamplat. Ca sa nu mai zic ca ceea ce se intampla in final e ceva care putea fi interpretat ca o halucinatie pana la un anumit punct din cauza nelinistii si vinovatiei pe care o simtea personajul principal. Personajul principal, aici, este doamnea directoare a internatului. Sotia celui care o inseala cu o amanta. Ea este umanitatea pura din filmul asta, ea este sufletul nevinovat si sfant (doar a fost calugarita) care nu poate scapa de ceva ce a sedus-o acum multi ani insa acum o trateaza ca pe un gunoi vorbitor.

Pana la un moment dat era o lectie pentru noi toti, barbatii...tratati-le cu respect ca niciodata nu stiti cand va treziti semi-inconstienti in cada, sub apa. Pe mine m-a bagat in sperieti hotararea si cruzimea celor doua care aveau de gand sa-l omoare pe cel care le macina zilele.

Si culmea culmelor...actrita principala a murit in realitate din acelasi motiv pentru care moare personajul ei din film. Asta a fost prea de tot. Filmul e absolut genial, un clasic al genului thriller...o lectie despre cum se faceau filmele cu cap, cu doze sanatoase si bine punctate de suspans si teroare psihologica.

10/10

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

A Serious Man {2009}

Un om serios, trist, aproape plangand intra intr-o camera...o secretara batrana, urata, plictisita il asculta cum se plange ca are probleme, ea nu scoate o vorba. Barbatul serios vrea sa vorbeasca cu rabinul, o autoritate religioasa, inteleapta dar mereu ocupata. Secretara, dupa ce il asculta, se ridica greu, cu sictir si se duce in biroul rabinului care sta in capatul acestuia, pe centru, inconjurat de tot felul de obiecte, diferite, nimicuri, el stand degeaba uitandu-se spre centru...ea vorbeste cu el, ea se intoarce la barbatul serios cu probleme si ii spune cu o voce neobisnuit de groasa pentru o femeie ca "E ocupat".

Omul serios nu poate sa aiba incredere in religie. Aceasta nu il ajuta, oamenii din religie sunt persoane malformate in gandire, plin de ganduri abstracte la fel ca cele pe care le-au invatat din cartile lor religioase. Aici vorbim numai despre evrei. Despre religia lor, despre genul lor. Omul serios se duce la doi rabini, unul tanar si unul mai batran. Amandoi sunt desprinsi din viata. Amandoi, avand religia de partea lor, au impresia ca detin adevarul. Adevarul lor nu invata pe nimeni nimic pentru ca nici ei nu au invatat nimic. Ei nu au raspunsuri sau rezolvarea unei probleme. In viata problemele sunt unice...fiecare rezolvare e unica desi datele ecuatiei pot fi diferite. Problemele in viata nu sunt ca problemele de matematica ale personajului principal...cu rezolvare.

Si asta nu poate sa inteleaga el. Nu intelege de viata e asa cum e. Nu intelege de ce sotia il paraseste pentru un om ca Sy, gras, si mai urat...nu intelege alegerea asta a ei. Iar pentru el, aceasta veste vine brusc, pe nesimtite. Revenind la rabinul batran...gandeste greu, senil...de ce am apela la cineva care e in starea asta? Pentru ca suntem disperati. Pentru ca atunci cand avem o problema mergem la cel cu cea mai multa experienta.

Comic este absurdul din filmul asta. Absurd e pentru ca radem de ceva aparent neamuzant, de ceva banal. Lumina in care sunt puse, perspectiva noastra, cea de-a treia persoana in poveste ne face ca sa ne amuzam la trivialitatile pe care le luam in serios. Bineinteles, aici intervine si cultura, educatia si perceptia. Fratii Coen au regizat acest minunat si glorios film abstract la care razi pentru ca stii ca e comic...dar nu stii de ce e comic. Plus ca lasa loc mult de dezbatere finalul deschis.

Actorul din rolul principal e unul necunoscut, Michael Stuhlbarg, a jucat excelent rolul de piesa din puzzle care nu stie unde ii este locul si nu cunoaste nici piesele din jurul sau.

8.5/10

vineri, 8 ianuarie 2010

The Man Who Knew Too Much {1956}

Intotdeauna am avut o curiozitate timida fata de filmele comerciale din trecut. Nu e ca si cum le-as cauta in mod special, pentru ca le-as gasi usor, insa surpriza e mai mare atunci cand, accidental, dau peste un astfel de filme care e si regizat de un regizor atat de mare precum Alfred Hitchcock.

Pe vremea aceea un astfel de film era reteta perfecta, sau foarte reusita, ca perfecta nu e in nici un caz, pentru a pune oameni in scaune la cinema. Are de toate, tensiune, actori cunoscuti si indragiti (care nu joaca in mod particular foarte bine pentru ca doar na, e film clasic comercial), o poveste simpla care ajunge repede la inima spectatorului...rapirea copilasului si dragostea parinteasca a celor doi de la care se fura acel ingeras, oooohhh. Putin mister pentru partea masculina a publiclui, o scena tensionata in proportii sanatoase intr-o sala imensa de concert unde timp de 12 minute nu se scoate o vorba insa vorbeste muzica si imaginile.

Toate acestea si mai multe formeaza ceea ce am numi noi astazi un film comercial reusit. Da! Da! Hitchcock nu a scos tot timpul capodopere, nu a fost intotdeauna o scoala de cinematografie. Si chiar de a avut cateva faze (poate una sau doua) in care ne arata ceva nou, in final avem impresia ca am fost distrati timp de doua ore si atat. Nimic mai mult. Si totul se termina cu bine...cat de previzibil a fost asta nici nu mai spun.

Cam asta a fost...James Stewart, Alfred Hitchcock si Doris Day cu a ei "Que Sera Sera" care a devenit hit la vremea respectiva si un clasic in ziua de azi. De altfel si singura chestie care a fost bagata in seama, cinematografic vorbind. In rest, personaje plate, schitate, tensiune care pe mine nu m-a afectat si nu am inteles de ce...am patit opusu la ce pateam pana acum la filmele lui Hitch. Cam atat...ajunge.

7/10

44 Inch Chest {2009}, The Boys Are Back {2009} & Smokin' Aces 2 {2010}

44 Inch Chest {2009} - O groaza de bosorogi isi ajuta prietenul a carui nevasta l-a inselat. Ei vor sa vada sange din cauza ca asta au impresia ca-si doreste amicul lor. O incursiune pseudo-filosofala in binele si raul distrugerii unei vieti care a inselat alta. Gandire de smecher, de tough-guy, dusa intr-o latura care nu a mai fost dusa in detaliu, una a neputintei in fata celor ce s-a intamplat. Actori buni, pusi sa injure gratuit, actori buni in roluri proaste. Film prost care se invarte in jurul cozii si nu rezolva nimic cu gandul ca luam o lectie mai importanta. Baieti, stim lectia, e veche...si ati spus-o prost. - 6.75/10

The Boys Are Back {2009} - Film lacrimogen, tipic. Un barbat isi pierde nevasta pe care o iubeste mult. Il lasa cu un baiat mic, de vreo 6 ani. Situatii lacrimogene la tot pasu. Ca e trist ca l-a parasit (chiar e), ca e trist ca are grija singur de baiat. Acum mai vine inca un baiat, mai mare, din casnicia precedenta. Acum ai grija si de el si in acelasi timp treci treptat peste moartea prematura a sotiei tale. Clive Owen joaca foarte convingator si bine acest rol...nitel cam fals la scenele cu plansul insa il ajuta muzica. Vedem cum se trece peste moartea cuiva din acest caz real, vedem ce se intampla in detaliu in acest proces al doliului. Film voit lacrimogen so... - 7/10

Smokin' Aces 2 {2010} - Primul film pe care scrie 2010. Primul film foarte prost din 2010. Smokin' Aces 1 a fost misto. A fost un spectacol de actiune, bine facut, comic pe ici si colo, cu actori cunoscuti care au jucat foarte tare pentru cat au avut de muncit, interesant, etc. Smokin' Aces nu stiu pentru cine a fost facut ca pentru fani cu siguranta nu. E o tampenie cliseica de la un cap la altul. Ieftin, prost facut, prost regizat, prost jucat. Mi-a parut rau ca am pierdut timpul cu el. Nu m-am ales cu nimic, nici macar cu un final pe masura primului. Un film de rahat. Nici nu vroiam sa comentez despre el. - 4/10

De fapt, nu vroiam sa comentez nici unul din aceste filme din cauza ca nici unul nu merita vazut in mod deosebit. Toate trei insa fac un post pe care il merita.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Horí, má panenko {1967}

The Firemen's Ball

Of, ce poate sa faca bautura din om. Si nu bautura singura ci in combinatie periculos de amuzanta cu batranetea si putina senilitate. Balul pompierilor e un subiect perfect pentru a scoate un film savuros si amuzant. Nu pot sa zic decat ca a fost un haos perfect.

Si ce mi-a placut si mai mult e ca nu a fost nevoie de actori pentru a conduce acest haos. Probabil a fost mai bine ca s-au folosit oameni obisnuiti pentru ca altfel ar fi parut ca un haos controlat, nicidecum ce a iesit in final. Iar Milos Forman este un regizor excelent pentru a scoate un actor decent din orice om care trebuie sa-l puna pe ecran. Probabil chiar erau beti...desi nu cred. Dar s-au prefacut de minune...unii dintre ei.

Chestia cea mai ciudata care mi s-a intamplat, si probabil cea mai profunda a fost momentul arderii casei vecinului. Arde casa unui om nevinovat, batran...si eu eram cu zambetul pe buze. Dar nu din cauza sadismului sau altceva...nu. Momentele amuzante ce s-au intamplat fix inaintea introducerii bruste a casei arzand m-au facut ca zambetul sa fie incremenit pe fata. A fost un sentiment foarte ciudat. Eu aveam zambetul pe buze si casa ardea. Si imediat m-am gandit la "de ce"-ul de mai sus. Finalul se termina asa cum nu vrea nimeni dar previzibil. Previzibil daca esti roman...si daca esti beat, cum erau ei, faceai la fel.

Mi-a placut foarte mult si Milos Forman e un geniu. A dovedit-o deja prin multe alte filme.

9/10

marți, 5 ianuarie 2010

An Education {2009}

Ce invatam pana la urma? Care e rostul unei educatii? Ce putem invata din filmul asta? Ce ne invata el si nu stiam deja din propria noastra educatie? Ei bine, ceva surprinzator...ceva de la care nu ma asteptam. Pentru cineva care se regaseste in aceasta poveste actiunea are doua lectii pentru acea persoana.

Distraza-te, distreaza-te mult si bine...ignora scoala daca esti deja o persoana foarte inteligenta si cunosti oameni care te iubesc si care tin la tine. Scoala te invata, si asta e adevarat acum si a fost adevarat si in 1962 in Anglia, numai prostii. Te invata ceea ce viata nu te poate invata...si invers. Distreaza-te cat esti tanar si iti place sa faci asta...distreaza-te cum iti place tie. Asta e o parte din "Educatie".

Cealalta parte spune ca mai bine te-ai trezi la realitate. Orice vis se poate sfarama intr-o zi...ce o zi, un moment. Si atunci cand momentul ala se petrece iti poate distruge viata si sufletul...cel putin pe moment si putin dupa. Asa a fost Jenny, interpretata de tanara, frumoasa si promitatoarea actrita Carey Mulligan, o actrita de 22 de ani care joaca cu brio o fetita de 16 spre 17 ani. E inteligenta, Jenny, e frumoasa, e culta, e visul umed al fiecarui parinte. Pana cand in viata ei vine un barbat care presupunem ca are intre 25 si 30 de ani care o cucereste.

Aceasta incepe sa chiuleasca de la scoala, sa se plimbe cu el prin locuri deosebite care o fac pe fata sa realizeze ca isi pierde timpul si viata invatand. Asta e un mesaj pe care pana la un moment, acela despre care am zis ca distruge, puteai zice ca e chiar unul pozitiv, pus intr-o lumina buna. Si asta din cauza ca fata avea argumente foarte bune pentru ce facea asta, argumente la care cei mai mari nu mai aveau ce comenta inapoi. Pana la urma...ce a invatat fata? Ce educatie a primit dupa aceste evenimente? Stie ca a gresit, stie ca e o proasta si ca a spus si a facut prostii...o spune chiar ea. Despre ceilalti? Desi au avut avantajul varstei inaintatei, implicit a experientei, nu au ezitat sa fie incuiati in gandire...poate cu cateva exceptii ici si colo.

Filmul este unul bun, dar e un chick flick pentru fete de varsta fetei din film. Pentru ele e filmul asta. Pentru ca le ridica...si apoi le doboara la pamant cu puterea unei predici bine spuse...una care vorbeste despre ce trebuie sa aleaga in viata...si cu alegerea aia sa ramana. Si apoi nu va interzice nimeni sa faceti ce vreti.

8.25/10

Wall Street {1987}

OK, il aveam in vizor de ceva timp si am preferat sa nu-l vad din cauza ca e un film despre afaceri, cu afaceristi...o astfel de lume rareori mi s-a parut interesanta si cu atat mai putin sa merite sa fie pus si pe pelicula. E o lume rece, neprimitoare, infestata cu rechini ce au forma unor oameni eleganti imbracati in costume scumpe.

Personajul lui Charlie Sheen este un tanar care vrea sa ajunga sus din cauza ca iubeste mirosul banului. Deocamdata lucreaza in partea opusa a telefonului, acolo unde nu vrea sa fie. El primeste conturi pe care are grija sa le foloseasca in avantajul proprietarului...foloseste banii pentru a cumpara sau pentru a vinde actiuni deja cumparate. In legatura cu asta, trebuie sa aveti o atentie deosebita la limbaj, pentru ca e unul de specialitate iar neinitiatii se pierd usor in asemenea discutii. Bineinteles, ajungi repede sa iti dai seama ca nu conteaza ceea ce vorbesc ci conteaza ceea ce fac. Metafora cu rechinii nu a fost spusa degeaba de mine si de ei, in film, ei urmaresc prada tanara, in crestere, pentru a o ataca cu tot ce au...bani. Cumpara atat de multe actiuni din ea incat ajung sa o detina. Asta nu ii convine proprietarului, care ajunge doar un simplu conducator al fortelor ce fac treaba sa mearga.

Treaba asta e foarte interesanta, pentru cel interesat. Eu, cel putin, am fost mai interesat pe jocul lui Douglas, care a luat un Oscar si pe faptul ca regizorul, Oliver Stone, scoate acus si un Wall Street II, un update, mai mult ca sigur. Si cred ca e prima data cand vad un sequal la un film atat de serios, care nu e un blockbuster sau actiune. Trebuie sa fie interesant...Sheen este acum un fel de Gordon Gekko si Shia (salata de) LeBeouf o sa fie ceva in genul lui Bud Fox din filmul acesta. Nu stiu la ce sa ma astept, dar avand in vedere ultimele filme ale lui Olver, si acesta...ceva nu foarte impresionant...doar daca scenariul e bun.

Wall Street, asta vechi, vorbeste despre lacomie, egoism, tupeu si inteligenta...ca fiind principalele arme pe care le folosesti daca vrei sa devii bogat in aceasta meserie. Douglas isi merita Oscarul, fiind un antagonist real foarte bun si credibil.

8/10

+ Armored (2009) - 5/10. Prostie de film extrem de plictisitoare...si se mai numeste cica thriller.