Intotdeauna am avut o curiozitate timida fata de filmele comerciale din trecut. Nu e ca si cum le-as cauta in mod special, pentru ca le-as gasi usor, insa surpriza e mai mare atunci cand, accidental, dau peste un astfel de filme care e si regizat de un regizor atat de mare precum Alfred Hitchcock.Pe vremea aceea un astfel de film era reteta perfecta, sau foarte reusita, ca perfecta nu e in nici un caz, pentru a pune oameni in scaune la cinema. Are de toate, tensiune, actori cunoscuti si indragiti (care nu joaca in mod particular foarte bine pentru ca doar na, e film clasic comercial), o poveste simpla care ajunge repede la inima spectatorului...rapirea copilasului si dragostea parinteasca a celor doi de la care se fura acel ingeras, oooohhh. Putin mister pentru partea masculina a publiclui, o scena tensionata in proportii sanatoase intr-o sala imensa de concert unde timp de 12 minute nu se scoate o vorba insa vorbeste muzica si imaginile.
Toate acestea si mai multe formeaza ceea ce am numi noi astazi un film comercial reusit. Da! Da! Hitchcock nu a scos tot timpul capodopere, nu a fost intotdeauna o scoala de cinematografie. Si chiar de a avut cateva faze (poate una sau doua) in care ne arata ceva nou, in final avem impresia ca am fost distrati timp de doua ore si atat. Nimic mai mult. Si totul se termina cu bine...cat de previzibil a fost asta nici nu mai spun.
Cam asta a fost...James Stewart, Alfred Hitchcock si Doris Day cu a ei "Que Sera Sera" care a devenit hit la vremea respectiva si un clasic in ziua de azi. De altfel si singura chestie care a fost bagata in seama, cinematografic vorbind. In rest, personaje plate, schitate, tensiune care pe mine nu m-a afectat si nu am inteles de ce...am patit opusu la ce pateam pana acum la filmele lui Hitch. Cam atat...ajunge.
7/10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu