vineri, 31 iulie 2009

A Matter of Life and Death {1946}

Cel mai puternic sentiment ce il poate avea un om pe pamant este dragostea...dragostea este rai si raiul este iubire. Frumos...

Dar nu e numai un film romantic acest film atat de avantgardist din '46, nu...e si despre viata si filosofie, fiindu-mi greu sa tin pasul cu numeroasele referinte catre mai marii filosofi si ganditori ale vremurilor trecute. Cuvintele lor inspira intotdeauna dreptate si pace, chiar daca multi nu ii asculta. Si ce mod de a incheia o zi...mai devreme, astazi, am vazut unul din cele mai violente filme de razboi "Go and See" si acum vad unul din cele mai pacifiste, rationale si as zice naive filme despre razboi si efectele acesteia asupra lumii.

Scena din final, cu judecata, e cu adevarat o scena ce nu te lasa sa te odihnesti. Dureaza vreo 20 de minute in care englezul si americanul se bat cu argumente de ce tara lor e mai buna si cine a facut cele mai multe razboaie, cine e mai rau, cine e mai bun...prejudicii care credeam ca nu au ce cauta la o judecata acolo "sus". Dar in acelasi timp putem crede ca totul s-a petrecut in mintea unui om care a fost la un pas de moarte, deci toate scenele din "cer" s-au petrecut dupa cunostintele si credinta sa despre ce se petrece in viata de apoi. E un film pentru oricine, indiferent de credinta sau judecata.

Totul e scris excelent, jucat excelent si regizat excelent. E un film unic, la vremea aia, care ramane intiparit in mintea oricarui spectator. Povestea de dragoste din film este credibila, chiar daca putin teatrala pe ici, pe colo, iar publicul feminin il indrageste instant pe David Niven, britanicul cu ochi albastrii...iar noi o indragim din prima clipa pe Kim Hunter, americanca care iubeste neconditionat.

In concluzie, filmul are cate ceva pentru oricine, plus o viziune interesanta asupra lucrurilor ce se petrec in Rai. O poveste de dragoste frumoasa si cvasi-reala si mult, mult dialog inteligent.

9/10

X2 {2003}

Da, asta e mai cu moţ si nu se cheama X-Men 2, se cheama X2...si bineinteles, toata lumea trebuie sa se prinda. Dar nu conteaza asta, nu despre asta vreau sa vorbesc...

X2 e mai bun decat X1 si asta e un lucru rar...ca sequalul sa fie mai bun decat prima parte. Imi vin acum doar doua exemple...la Terminator si la Spider-Man. Or mai fi, dar chiar nu mi le amintesc plus ca sunt si extrem de rare. Asta de acum are mai multa actiune dar si mai multa poveste care e destul de bunicica. Nu extraordinara dar e ceva, avand in vedere cu ce au avut de lucrat. Multi mutanti si o poveste despre un razboi intre mutanti si oameni care nu a ajuns la indeplinire...dar pentru asta e partea a treia.

Totul se invarte in jurul unei arme facute de mutanti, Cerebro, care e capabila sa localizeze fiecare om si fiecare mutant...insa de asemenea e capabila sa ucida fie toti oamenii, fie tot mutantii. Si pe asta l-am vazut la un moment dat in acelasi fel in care l-am vazut pe primul...pe sarite si nu tot odata. Si ca film de actiune e mai bun, scenele sunt mai bine facute, mai interesante, dar pana la urma tot un film comercial este, tot un blockbuster de vara cu fanii lui. Eu nu sunt un fan X-Men si nu stiu de ce...poate pentru ca nu imi plac prea multi eroi deodata, poate pentru ca nu are o atmosfera specifica, poate pentru ca regizorul nu se pricepe neaparat la actiune ci mai mult drama (The Usual Suspect, Valkyrie) desi a regizat si Superman Returns, care e un Superman reusit...

Neah, Bryan Singer, pe langa The Usual Suspect nu a mai facut nimic...si atunci l-a ajutat extrem de mult scenariul care nu ii apartine...si actorii care faceau o treaba buna indiferent sub a cui bagheta regizoriala se aflau. Deci dau vina pe Singer ca nu mi-a placut mai mult...inca are multe de dovedit, daca e un regizor bun sau nu.

Pana atunci, va las cu acest film de actiune decent care merita poate vreo doua vizionari...

7.5/10

X-Men {2000}

Si iata ca am trecut in mileniul urmator...sau na, aproape, dar am schimbat prefixul anilor. Suntem in anul 2000 si avem aici un film care vorbeste despre evolutia umana. Urmatorul pas fiind mutatia. Fiecare cu cate o putere neobisnuita...trece prin pereti, schelet de super-metal cu gheare iesind din maini...mai e si invincibil, citeste minti, poate muta obiecte fara a misca un deget, raze laser iesind din ochi, puterea de a controla vremea, puterea de a fi oricine altcineva...cel putin in infatisare si puterea de a fi o broasca umana...si asa mai departe.

Asta e X-Men, asa cum stie toata lumea...asa cum l-am vazut cand eram copii ca desene animate pe Cartoon Network sau pe ce program a fost, animax sau jetix. La noi, banda desenata nu prea a ajuns asa ca nu pot sa o mentionez pe aia...dar la americani circula inca din 1963.

Filmul e un blockbuster de vara cu efecte speciale si cu o poveste decenta. Dar pentru mine a fost extrem de comercial si unele faze au fost cam ridicole. Am ajuns sa ghicesc ce replici urmeaza a fi spuse la un moment dat...e banal, e standard, dar efectele speciale ii ridica calitatea cu putin. Suntem totusi in 2000. Eu am mai vazut filmul asta pe bucati, in trecut, dar niciodata nu am stat sa-l vad cap coada...finalul l-am mai vazut, inceputul...poate o bucata de prin mijloc, dar atat. Acum pot spune ca l-am vazut tot si ca merita de vazut o singura data si atat. E un film de actiune unde actorii joaca neinteresant si fara prea mult efort...insa il avem pe Wolverine...deci e binisor.

7/10

Idi i smotri {1985}

Come and See

Genial, teribil, terifiant, puternic, brutal...sunt doar cateva din cuvintele ce descriu atat de bine acest film despre al doilea razboi mondial.

Actiunea are loc in 1943, in Bielorusia, in timpul celui mai sangeros si inutil razboi din istoria lumii. De fapt, care razboi nu e inutil...dar acesta, in mod deosebit este unul ce trebuie considerat o mare pierdere de oameni fara un scop anume. Toate au pornit de la nebunia unui om care a ajuns la putere. O nebunie ce nu a vrut sa fie oprita...de catre nimeni.

Destul despre razboi, sa vorbim despre film. Filmul asta este de o cruzime rara intrun film, cruzime adusa, normal, de catre partea nemteasca. E si evident ca partea nemteseasca sa fie personajul negativ, ei au fost cei negativi in tot acest razboi...nici ei nu ar reusi sa scoata ceva bun din comportamentul lor la acea vreme. De ar incerca asa ceva intrun film, cred ca ar fi cel mai ireal film facut vreodata. Asta, in schimb, e pe celalalt taler al balantei. Extraordinar de real, dureros, traumatizant, nebun. E exact ce vrei de la un film de razboi si chiar primesti mai mult. Si e genul care arata atrocitatile unui razboi la nivel psihologic si vizual. Arata trauma unui baiat de 15 ani tarat in razboi, dornic sa ucida, crezand ca totul e o joaca...pana in momentul cand il izbeste realitatea mai rau ca un obuz in mecla.

Familia ii este ucisa...si in aceasta e inclusa mama si cele doua surori ale sale, gemene. Durerea lui se transmite prin ecran la spectator astfel incat lacrimile nu intarzie sa apara. Pe tot parcursul filmului vedem curajul acestui baiat dar si neputinta lui. Doborat de nesperanta si superioritate numerica nu ii reuseste nicio misiune care o face impreuna cu ceilalti camarazi care nu fac parte din armata ci sunt doar o armata autonoma, o forta de rezistenta. Trist film. Pe parcursul sau intalnim numeroase elemente de simbolistica...cel care se repeta cel mai des este avionul german, negru care se invarte in jurul capului personajului principal ca un vultur al mortii ce isi inconjoara prada pana cand e gata sa il loveasca...

Actiunea petrecandu-se numai in anul 1943, finalul filmului este lasat deschis...in ultimele imagini ii vedem pe luptatori mergand pe o carare in padure catre urmatoarea lor destinatie mortala, sau nu...e un film incredibil, ce neaparat trebuie vazut de oricine, insa cei cu stomacul mai slab si mai slabi de ingeri ar fi bine sa nu se apropie de acest film. E extrem de brutal, extrem de sangeros si necrutator asupra privitorului. Iti arata exact cat de serios este un razboi...si sa nu uit. Actorii, TOTI, joaca perfect, inclusiv pustiul, personaj principal, care a fost la primul sau rol cu acest film.

10/10

+ Two Lovers (2008) - 6/10. Ultimul film al lui Joaquin Pheonix inainte de a innebuni.

sâmbătă, 25 iulie 2009

Gake no ue no Ponyo {2008}

Ponyo on the Cliff

Sau Ponyo mai simplu. Acesta este ultima opera a geniului animeului Hayao Miyazaki. El a adus una din cele mai bune animatii facute vreodata, Spirited Away, plus alte cateva minunatii cum ar fi My Neighbour Totoro, Princess Mononoke si Howl's Moving Castle. Universuri unice, asemanatoare intre ele, dar pana la urma total diferite. Plus ca acest gen de animatie este cea mai frumoasa din cauza ca e facut in stilul vechi. Nu cu ajutorul calculatorului, nu cu o tehnica ce ar grabi procesul ci clasic...fiecare frame al filmului desenat cu mana, de la zero. Nici Disney nu le facea asa de bine...dar ale lui sunt in alta categorie, nu in aceea a animeului.

In acesta avem povestea unui baietel care traieste langa mare...in fiecare zi se joaca cu barcuta in apa pana cand, intro zi, intalneste in apa, intepenita intrun borcan, o creatura gingasa si dulce...pe care mai tarziu baiatul o numeste Ponyo. Incet, si intotdeauna dragut, se infiripa o prietenie dulce intre cei doi, chiar daca Ponyo este un peste...mai exact o sirena, in viziunea lui Miyazaki. Filmul are multe mesaje anti-poluare, anti-gunoi aruncat in ocean, etc...dar in acelasi timp acest film este destinat aproape exclusiv copiilor.

E dulce, linistit, momentele extrem de periculoase sunt tratate cu usurare de catre copiii din film, nu se plange (decat la momentele legate de prietenie) nu tu violenta (personajul negativ nu avea decat foarte multa grija de acea creatura pe care o dorea inapoi cu pretul unui tsunami. Tocmai de asta nici nu mi-a placut atat de mult...e prea copilaros. Nu se ia in serios cand sunt elemente de pericol mortal...bine, nici nu se vrea credibil, e imposibil chiar sa presupun asa ceva, la cate elemente de magie si fantastic are.

E un film placut, putin cam lung dupa parerea mea, plicticos...dar animatia e superba chiar daca din cand in cand pare si aceasta copilaroasa, daca gasiti o versiune buna.

8/10

I Love You, Man {2009}

A buddy movie...sau cum s-ar traduce in limba romana. Un film cu prieteni, un film despre prietenie...ce-o fi. Nu e singurul, nu e unicul, nu e original...

A luat insa o reteta interesanta si care nu prea s-a vehiculat prin Hollwood. Faptul ca tipul nu are prieteni intro relatie si trebuie cu disperare sa caute unul ca sa nu para un ciudat care o sa stea non-stop cu gura pe nevasta lui..."un' te duci? ce faci? cat stai? pot sa vin si eu?" etc..."Te iubesc, omule" e un film sincer, cu picioarele pe pamant care arata, treptat, fiecare proces prin care trece un barbat sa-si caute un prieten tot barbat. Asta de fata e indragostit lulea de logodnica lui, o iubeste cu adevarat si noi simtit asta din prima secunda...e putin cam siropoasa imaginea, putin cam de basm, dar sa zicem ca exista si cazuri fericite.

Tipa are o groaza de prietene care o sa ajunga toate, la un moment dat, divortate, facand acelasi lucru care il fac acum...adica stand pe canapele, vorbind, insa atunci o sa fie cu un pahar mare de vin sau poate alcool. Cam asta e imaginea americana, cliseica. Tocmai de asta filmul poate parea si putin cam prea american...pentru ca numai oameni de genu asta pot veni din america. E chiar ciudat cum incearca personajul principal, cel care incearca sa-si faca rost de prieteni, sa comunice cu ceilalti barbati din jurul sau. Fortat si ireal pentru noi, romanii, care imediat dicutam cu altii cand stam la rand undeva, asa cum este in ADN-ul nostru, de pe vremea lui Ceasca.

E un film frumos despre prietenie si iubire intre doi barbati hetero. Iubire aratata frumos si fara exagerari. Plus ca e foarte amuzant...nu non-stop, dar e autentic amuzant.

8/10

joi, 23 iulie 2009

Enduring Love {2004}

Unic film. Un eveniment traumatic se transforma intrunul tragic...puterea actiunilor din viata noastra, amplificata de 10 ori, in proportie directa cu marimea si impactul actiunii.

Un profesor universitar, inca n-am deslusit care e materia sa, jucat de aici talentatul Daniel Craig, e la un picnic cu iubita sa, sculptorita, jucata de Samantha Morton, cand deodata...in timp ce Daniel deschide sticla scumpa de sampanie...in spatele sau un balon cu aer cald pluteste incontrolabil si cu viteza mai mare decat trebuie razant cu pamantul. Actionand din instinct fuge spre balon...el si inca 3 oameni. Intrun haos perfect regizat, cu o manuire a camerei de mare clasa 5 oameni (cei 4 de mai sus plus bunelul pustiului care se afla in balon) incearca sa linisteasca balonul naravas pentru a-l cobora pe baiat...Totul ajunge teribil de prost si o rafala de vant directioneaza balonul in sus si mai departe. Toti sunt purtati in sus insa 4 sar inainte de a fi prea tarziu...al cincilea, un doctor din Oxford, se tine de funie pana, inevitabil, isi imbratiseaza moartea...sau oboseste.

Imaginile de mai sus sunt cutremuratoare, ca de altfel tot thrillerul acesta psihologic. Dupa eveniment, personajul principal il macina vina si credea ca putea face mai mult pentru a-l salva pe al cincilea. Vina creste si apare o doza de nebunie in gandirea si comportamentul sau. Un alt tip care a "ajutat" la eveniment ajunge sa creada ca au avut un moment divin cand, impreuna, se rugau la cadavrul celui cazut. Se simte repede ca acesta e nebun incurabil si problema sa cu Daniel nu se termina. Il urmareste pretutindeni pentru a-l convinge de un lucru...sunt destinati unul celuilalt.

Daniel isi pierde putin mintile deoarece este inconjurat de un trecut ce-l bantuie. Unul fiind evenimentul ce ar traumatiza pe oricine si altul e acest tip instabil care il urmareste si in acelasi timp ii aduce aminte de eveniment si mai mult. (Acum ma intreb ce simt ceilalti doi care au luat parte la incident, ca sa nu mai vorbesc de pusti) Tensiunea creste superb pana la un punct culminant atat de rapid si de neasteptat de parca totul se intampla in fata ochilor. Totul cu o regie superba de la inceput la sfarsit. Roger Michell a facut o treaba excelenta.

Un thriller excelent, vizual, sub-evaluat pe imdb, cu interpretari foarte bune din partea tuturor si un subiect delicat, tratat psihologic si rece. Dragostea ca un eveniment biologic, oamenii ca fiinte ce procreaza si atat. Are de toate. Trebuie vazut.

8.5/10

+ To Have and Have Not (1944) - 7/10

marți, 21 iulie 2009

Mar adentro {2004}

Ramon Sampedro, jucat minunat de Javier Bardem, este tetraplegic...este paralizat de la gat in jos. Si refuza, ca om, sa mai traiasca...refuza sa priveasca viata prin ochiul electronic (televizorul), refuza sa o priveasca dintrun singur unghi pe fereastra...peisaj frumos, ce-i drept, dar e ca si cum ai vedea o poza care simte efectele anotimpurilor...refuza sa mai traiasca asa, chiar daca a trait 28 de ani cu acest chin...

Daca esti uman, daca cunosti omenia, simti ca nu asa se traieste cu adevarat. In orice caz nu legat de pat, pentru ca prin carucior nu vede decat firimituri din viata si mai bine il refuza complet. In acelasi timp, te face sa te gandesti la moarte dar la fel de mult la viata. Moartea ca un pas inevitabil, necrutator si dureros de trist din viata...si viata, ca o eterna interactivitate intre tine si tot ce te inconjoara, tot ce percepi si tot ceea ce traiesti. Povestea lui Sampedro, desi cateodata, foarte trista, da motive de optimism spectatorului din cauza ca vede o persoana impacata cu ideea mortii si nu numai atat. Impacata cu cea mai intunecata idee a mortii...aceea cum ca nu ar mai exista nimic dupa usa pe care scrie "Moarte"...un intuneric total, un nimic...la fel ca inainte de a ne naste.

Mie cel putin nu mi-a venit sa cred ca citesc asa ceva (ca nu stiu spaniola asa ca ma uitam la traducere) pentru ca e si una din parerile mele despre moarte. Desi intunecata, desi deprimanta, o gasesc ca fiind cea mai realista si logica, cea mai iminenta. Nu trebuie sa gasim motiv de tristete de pe urma acesteia. Trebuie sa ne gandim ca a fost la fel ca inainte de a ne naste...si totusi iate-ne aici, influentand vieti, schimband cursul lor, a vietii noastre si ale altora prin simpla noastra prezenta.

Viata e un drept, nu e o obligatie e concluzia acestui film si, cred eu, sentimentul fiecarui tetraplegic care gaseste moartea mai ispititoare decat insasi viata. E trist, dar ajungi sa-l intelegi. Un om care este mai iubit decat ar dori pentru ca stie ca o sa lase in urma persoane triste plangand. Un om care iubeste pentru ca nu are o scapare, un om care a trait viata indeajuns incat sa nu regrete ca se desparte de ea. Un rol minunat din partea lui Javier Bardem si un Oscar pentru cel mai bun film strain, binemeritat.

Un film superb dar nu poti sa nu simti ca ar fi incomplet...nu stiu ce lipseste insa simti ceva...

9.3/10

Lethal Weapon 2 {1989}, 3 {1992} si 4 {1998}



Pozele sunt in ordine...de la 2 la 4. 4 filme cu aceeasi oameni...pe o durata de mai bine de 11 ani. Bine, n-au muncit ei chiar in fiecare an, ca in Harry Potter, dar acumulate alcatuiesc o perioada mare in care multi oameni lucreaza pentru acelasi gen de film...actiune/comedie.

Nu pot sa il comentez la nivel profund pentru ca sunt filme extrem de comerciale cu accent pus pe prietenie si valoarea familiei. In Arma Mortala 2 cei doi eroi se lupta cu neo-nazistii din Africa de Sud care au cantitati imense de aur si bani. Multa actiune si cascadorii impresionante. Distrugeri de cladiri si multe, multe gloante. Evident, toate sunt facute dupa acelasi tipar. Tot ce e diferit sunt cateva parti din povestea generala...o evolutie daca doriti si bineinteles, alte personaje negative in fiecare film. In al treilea au fost politistii corupti sau fostii politisti care fac afaceri cu arme care trebuiau sa ajunga la reciclar. Cred ca partea a treia a fost cea mai slaba dupa parerea mea...dar oricum toate primesc aceeasi nota. In ultima se lupta cu mafia chinezeasca care aduc sclavi pentru a munci pentru nimic pentru a face un ban...

In al doilea personajul lui Mel se indragosteste de inamic, o actrita blonda al carui nume nu ma intereseaza...in al treilea o intalneste pentru prima data pe Rene Russo si se indragosteste de ea...in al patrulea afla ca o sa aiba un copil cu ea insa inca nu s-au casatorit. E o problema.

Dupa al doilea film, Joe Pesci a revenit pentru fiecare continuare pentru a fi personajul extrem de energetic si enervant (a se traduce amuzant pentru public) care ii mai ajuta pe cei doi mari eroi. In ultimul mai bine si Chris Rock, tanarul politist capabil si inteligent care are probleme cu discriminarea rasiala, asa cum il stim de la stand-upurile sale. Chris Rock il joaca pe Chris Rock in filmul asta.

Dar pana la urma toata lumea tot pentru perechea Mel Gibson - Danny Glover se uita. Amuzanti, curajosi, se completeaza reciproc...iada-iada. Si asa mai departe. Sunt sarea si piperul acestei serii si nu o zic din cauza ca unul e alb si celalalt e negru. Neah. E o pereche distractiva si intotdeauna pusa pe actiune, implauzibila, ce-i drept, dar asta-i Hollywoodul pentru tine. Explozii masive, mii de gloante, putin sange, eroii niciodata loviti mortal desi pe deasupra capului si peste tot in jurul lor zboara plumb mortal...clisee ori inventate de aceasta serie ori puse in scena din filmele mai vechi. Nu ma doare in mod deosebit.

Ceea ce conteaza e asta. Daca urmariti aceasta serie este garantata distractia voastra pentru vreo 8 ore. Pentru ca are de toate pentru toti. E o serie pe care o vezi cu placere si dupa 20 de ani si peste 40. E ceva usor, e digerabil, fara nevoie de puterea creierului, e distractie marca Hollywood. Toate aceste trei filme primesc nota:

7/10

Ray {2004}

Viata lui Ray Charles. Renumitul cantaret de jazz, country si R&B. Un om care a deschis drumuri asta pentru a fost primul care le-a umblat. Un om, nu o celebritate, care a gresit la fel de mult ca un om obisnuit, care a fost inghitit de droguri atunci cand era deprimat si isi aducea aminte de lucruri din copilaria sa. Un om complet cu plusuri si minusurui. Plusul sau era ca a fost un cantaret mare si un pianist excelent...si mai ales, un suflet bun, chiar daca chinut.

Insa pe cat de mult e povestea lui Ray Charles, pe atat de mult e si povestea lui Jamie Foxx, actorul extraordinar ce a interpretat acest rol dificil si care il transporta prin diferite si dificile emotii pe care le-a aratat excelent. Multi spun chiar ca Jamie ESTE Ray. I-a replicat perfect micile expresii faciale, pozitia corpului, miscarile corpului, intregul limbaj al corpului...ai crede ca e Ray cu 30 de ani mai tanar. Pana si seamana cu el...Jamie Foxx a fost ales perfect pentru rolul asta si a facut un rol mai mare decat el insusi. Plus ca Jamie stie sa cante (vocal si la pian) si in realitate.

Povestea e una pur biografica...eforturile unui om de a ajunge in frunte, atunci cand genul sau era discriminat, oprit din start de prejudecata si culoarea pielii. Apoi, in acelasi timp, sa ai si un handicap vizual e de 10 ori mai greu pentru a fi cineva in aceasta industrie. Dar nimic din astea nu mai conteaza atunci cand ai talent...si inca foarte mult. Muzica nu discrimineaza...acolo poti si fii beteag, chior, surd (Beethoven), mut si asa mai departe si tot poti sa faci ce iti doresti in meseria asta. Totul tine de talent, daruire si pasiunea pentru muzica. Ma asteptam totusi sa imi placa mai multe din melodiile lui Ray Charles. Cateva dintre ele le stie toata lumea si sunt chiar clasice insa cele pe care nu le auzim prea des, nu sunt nici ele asa de grozave pe cat ma asteptam.

E un film in mare parte trist. Intotdeauna ne este amintita lipsa de vedere a personajului principal si dificultatile ce vin cu aceasta problema. Bine, el s-a acomodat, reuseste cu cateva trucuri sa para normal, insa inevitabil ne aduce aminte fiecare clipa de problema. Si apoi mai este si dependenta de droguri...lucru pe care nu il stiam inainte de a vedea filmul insa lucru care era normal la vremea aceea pentru multe staturi din muzica.

Film bun, actor si mai bun. De vizionat.

8.5/10

luni, 20 iulie 2009

The Soloist {2009}

O drama puternica despre viata, prietenie si omenie. Acestea au fost primele cuvinte care mi-au venit atunci cand incercam, spre finalul filmului, sa descriu despre ce e vorba...ce a vrut sa exprime.

Filmul este inspirat dintro povestea reala in care un jurnalist de la aclamatul ziar L.A. Times cauta subiecte pentru editorialul sau peste tot unde merge in marele oras Los Angeles. Din lista sa de posibilitati nici una nu este demna de luat in serios pana cand il gaseste pe acest om fara casa care canta la o vioara care are numai doua corzi. Insa un astfel de subiect nu e de ajuns pentru un editorial...asa ca incearca sa-i afle trecutul.

Omul fara casa, Nathaniel Ayers, a fost student la prestigioasa scoala de arte...Julliard. Acolo s-a descurcat grozav timp de 2 ani insa a parasit scoala dupa o cadere nervoasa. Aceasta cadere nervoasa a semanat cu inceputul unei nebunii, presupus cauzata de moartea mamei sale. In loc sa fie ajutat sa treaca peste acest moment de catre sora sa alege sa plece spre nicaieri pentru a locui in strada. Aici duce o viata de vagabont aproape nebun care vorbeste singur si mult. Insa repede iti dai seama ca are o minte sclipitoare daca se straduieste plus ca are un talent imens atunci cand pune mana pe un instrument cu corzi. In momentul acela nu il poti deosebi intre un geniu muzical si un vagabont.

Jurnalistul incearca sa-l aduca pe cararea cea buna, incearca sa-l ajute insa mintea celui ajutat este paranoica si nu doreste sa se schimbe. Ramane inchisa si neajutorata. Totusi, nu e total previzibil. Adica daca te asteptai ca prietenia sa cu jurnalistul sa il schimbe total acest lucru nu se intampla...si asta ii da filmului un plus de realism pentru ca da, viata nu e intotdeauna ca in filme si nu e intotdeauna optimista. E trista si necrutatoare.

Se termina bine filmul. Nu trist, nu fericit, ci la acelasi stadiu la care a inceput filmul. Realist. Cu o prietenie in plus. Inca o data Jamie Foxx ne-a aratat de ce e un bun actor (si cu ocazia asta am sa vizionez si Ray, cu care a luat Oscarul) si Robert Downey Jr. are un potential dramatic imens si o sa castige un Oscar in urmatorii 5 ani daca are rolul care trebuie. E o drama care merita vizionata...in mare parte datorita prestatiei actorilor si muzicii sublime.

8.25/10

joi, 16 iulie 2009

Dawn of the Dead {1978}

Mai demult, tare demult, am vazut remakeul noului regizor pe val Zack Snyder (300 si Watchmen), cel din 2004 care aborda aceasta "problema" a zombiilor mai serios dar si mai amuzant. Mi s-a parut ca acel film are mai mult efect, e ce-i drept mai comercial, dar e in acelasi timp mai placut la vizionare si mai distractiv...si cand vine vorba de filme horror la asta se ajunge...la distractie.

Multe nu au insa darul acesta si eu unul, nefiind un fan horror pentru ca mi se pare cel mai inutil gen cinematografic inventat vreodata pentru ca pur si simplu nu sunt oameni talentati la acest capitol ce reusesc sa transmita teroarea eficient. Asa ca rar ma uit la horroruri pentru ca nu ma atrag si pentru ca stiu ca o sa fiu dezamagit.

Chiar si de asta de acum sunt putin dezamagit, dar numai putin...pentru ca e implauzibil dar si cam lungut. Inteleg ca se doreste un studiu aprofundat a unor oameni care se intampla sa cada intro astfel de situatie. E interesanta. Dar se putea scurta lejer. Snyder ce a facut...a scurtat timpul dar a introdus si mai multe personaje...pai asa se face. Nu zic ca George Romero nu se pricepe, el e taticul horrorului cu zombii dar pusca mea, eu nu vad daca te putea speria sau infricosa un astfel de film chiar si atunci, in '78. Ii laud insa talentul de a transpune o asemenea poveste pe ecran si modul eficient cum a facut-o. A fost o poveste mai umana, lenta atunci cand e nevoie si rapida atunci cand e pericol de moarte.

S-a putut observa calmul si aducerea la un normal relativ cand cei 4 se aseaza la casa lor in mall-ul masiv, de unde nu exista lipsa de vreo ceva. S-a creat o utopie care pentru doamna dintre cei 4 e mai mult o inchisoare chiar daca era frumos daca tacea din gura si se gandea la viata ei si a copilului nenascut din ea.

In rest a fost un film reusit, cu mult sange fals, cu mult gore spre final...cu multa frica si neasteptat si care culmea te indemna sa il vizionezi in continuare. S-au simtit cele doua ore si un sfert destul de bine...dar cica am vizionat versiunea Director's Cut care e cu 7 minute mai lunga decat originalul. Nu e mare diferenta dar na...

8.5/10

Lethal Weapon {1987}

Primul din serie, nu si ultimul pe care am sa-l vizionez eu insa prezic ca sunt de in ce mai slabe. Am sa vad...insa am sa le vad cu mintea deschisa, ca si cum nu as fi vazut precedentele.

OK...stiti filmele care le dadea Pro Tv-ul in anii '90? Alea cu politisti care au misiuni incredibile, care le ameninta viata indiferent unde ajung si cum? Asta e unul din acela care a dat celorlalte filme de unde sa copie...de unde sa formeze clisee. Politistul care are o rulota pe plaja, politistii care trag incredibil de bine, indiferent de stres sau situatie, de fiecare data cand familia este pusa in pericol politistii lucreaza de 10 ori mai bine, evident, niciodata nu sunt impuscati mortal, finalul e fericit, parteneri care la inceput se cearta ajung sa fie buni prieteni...si asa mai departe.

Insa un lucru e sigur...e foarte distractiv. Prost cum e el...nu chiar prost insa povestea e destul de subtire si usor de inteles. Actingul e standard cu standardele iesiri de furie si tipaturi insa personajul lui Mel Gibson are ceva in plus fata de ceilalti...e un piculet nebun, sau face pe nebunu. Si aceasta nebunie e sursa multor poante amuzante care fac din personajul Riggs unul foarte distractiv de urmarit. Cand eram mic probabil l-am vazut la tv, dar ce intelegeam eu din filme? Ma uitam la imagini ca engleza am invatat-o inainte de a putea citi calumea subtitrarile.

Cei doi insa, Mel Gibson (srgt. Martin Riggs) si Danny Glover (srgt. Roger Murtaugh) fac unul din cele mai bune cupluri/parteneriate de pe marele ecran, completandu-se reciproc si dupa modelul lor s-au format celelalte parteneriate de personaje...bine, sunt sigur ca ei doi nu sunt primii insa cu siguranta sunt un exemplu de urmat. Unui din ei e un tun tanar necontrolabil, celalalt e calm si calculat, totul ca la carte, experimentat. De fapt, pana si in Se7en e la fel si cate si mai cate filme.

Deci pana la urma e foarte misto de vazut, e produs de Joel Silver (tipul care a produs Matrixurile) asa ca actiune este la greuceanu.

8/10

Il grande silenzio {1968}

Klaus Kinski e actorul ce trebuie urmarit in filmul asta. Asta pentru ca ne arata un personaj negativ cu adevarat malefic. Numai dupa expresia faciala si tonul vocii se poate observa ca un astfel de om nu e genul cu care sa te pui intro lupta cu pistoale ca in vestul salbatic.

Personajul pozitiv este un mut a carui gat a fost taiat incat sa-i "taie" vocea dar nu si viata. El urmareste vanatori de recompense in anii 1890. Il cheama "Tacere" sau Silence...e stereotipul pistolarului din partea aceea a lumii. Tacut, cool, e cel care a vazut mai multe decat multi altii si isi traieste viata in liniste dar si dreptate. El nu e primul care scoate pistolul...intotdeauna il lasa pe cel care intentioneaza sa-l impuste sa faca primul pas in acest sens. Astfel, are si legea de partea lui.

Inceputul filmului e destul de slab, din orice punct de vedere si dubbingul e enervant si derutant.
Ca realizare nu e prea grozav insa e un western bun/bunicel. Si are de toate...impuscaturi, femei frumoase, dragoste...una din primele iubiri interasiale pe marele ecran de la aceea vreme. Si aparent, e dupa un eveniment real. Masacrul de la Snow Hill. E un fel de The Good, The Bad & The Ugly in zapada...sau un fel de The Silence, The Loco & The Sheriff.

7.25/10

Jerry Maguire {1996}

Jerry Maguire e un film despre dragoste si prietenie. Cam atat. Chiar nu mi s-a parut deosebit de...deosebit asa ca nu pot sa-l laud prea mult. E un film dragut dar atat. Nu prea mi-a venit sa cred nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun film...ar fi fost culmea sa castige...dar a fost in anul Pacientului Englez care oricum nu merita sa castige ci Fargo trebuia sa fie mare castigator din acel an.

Am zis bine, e un film care vorbeste cu multi, care poate nu are varsta...dar nici macar Oscarul pentru Cuba Gooding Jr. nu cred ca e pe merit. Ca stereotip african-american da, reuseste admirabil, ca un jucator mult prea energetic atunci cand vorbesti si tipa...da, e excelent...dar saracul imbecil a decazut imens. E ca un Oscar dat pe degeaba, un Oscar pierdut. De atunci a jucat numai in submediocritati (cu doar vreo 2 exceptii) care nici nu merita sa fie luate in seama...si de la Jerry Maguire incoace a facut 32 de filme complete...e penibil. Cuba asta nu e un actor de rol principal, nu e in stare sa duca in spate un film intreg...de asta si a luat Oscarul pt rol secundar si numai in roluri secundare excela. E pacat totusi de Oscarul ala aruncat pe geam din cauza unui talent supraevaluat.

In rest a mai fost nominalizat pentru cel mai bun scenariu...dar pe langa vreo doua trei replici memorabile si la locul lor nu pot spune ca am fost miscat de poveste si cum este spusa aceasta. E slabuta si ea...singurul care merita o nominalizare e Tom Cruise dar si asta simti ca iese din caracter din cand in cand si mi se pare justificat faptul ca nu a castigat Oscarul.

Deci ignorand cateva faze dragute si reusite filmul e o dezamagire...si isi merita nota de pe imdb.

7/10

miercuri, 15 iulie 2009

Zelig {1983}

S-ar putea ca acesta sa fie primul mockumentar facut vreodata...mockumentarul fiind un documentar fals, de obicei comic in care se bate joc (to mock) de cineva sau ceva...pastrand insa formatul unui documentar real, serios.

Si cam asta e impactul acestui film inteligent. Orice spectator al sau crede ca se uita la ceva ce chiar s-a intamplat in anii '20...anii jazzului si libertatii. Chiar crede ca a existat un om Leonard Zelig care avea capacitatea de a se transforma atat la fizic cat si la psihic in orice persoana care il inconjura. Ex: stateau in jurul sau doi grasi, in cateva secunde, discutand cu ei, isi asuma personalitatea si fizicul unui gras. La fel si la negri, la chinezi (asiatici), chiar si la doctori, jucatori de baseball, greci, rabini, etc. A fost numit omul-camelon...deoarece avea capacitatea de a se pierde in mijlocul unei multimi formate de oameni care au aceeasi gandire si stil.

Dar un astfel de caz nu e deosebit deoarece intalnim astfel de oameni si in realitate. La oamenii care nu reusesc sa se integreze in societate si doresc acest lucru li se intampla ceva ciudat. Se schimba in anturajul in care umbla. Un nefumator se transforma intrun fumator daca umbla cu acest tip de oameni, o persoana obisnuita se transforma in rocker daca umbla cu acestia...si desi nu ii place acest gen de muzica, o sa-i placa ca o obligatie deoarece doreste sa se integreze. Zicem noi ca o persoana nu se schimba...nu in strafundul ei, da, dar la suprafata oricine are puterea unui cameleon, orice poate sa-si inchipuie ca e altcineva si sa joace ca atare. E un exercitiu deosebit pentru a demonstra capacitatea umana de a fi oricine isi doreste...de a arata ca un om poate invata orice si poate deveni oricine. In acelasi timp acest fenomen de a deveni cameleon se intampla persoanelor lipsite de personalitate si cu o dorinta egoista de a se integra intrun anturaj.

Dar in primul rand, acest film arata ca trebuie sa fim noi insine si cum fiecare e unic din nastere, trebuie ca de'a lungul vietii noastre sa intalnim numai persoane unice si interesante in felul lor. Filmul in sinea sa e o realizare extraordinara, reusind sa nu iasa din atmosfera unui documentar, intrand intruna de teatru sau dramatism. Are pana si o durata mai scurta decat un film conventional...doar o ora si un sfert, cam cat are un documentar reusit. In acelasi timp ne arata cum un documentar are aceeasi putere ca un film obisnuit, de a fi artistic, profund si emotional. E o realizare unica din care s-au inspirat multe mockumentare din '83 pana in prezent. Atmosfera anilor '20, prezenta in film, e incredibila, Woody Allen folosind lentile din acele timpuri pentru a reproduce cat mai fidel lookul acelor vremuri...si credeti-ma, cateodata nici nu iti dai seama ce e anul '83 sau deceniul '20.

E un film excelent de amuzant, cu o realizare foarte interesanta si un subiect si mai interesant. Zelig.

9/10

marți, 14 iulie 2009

Paris, Texas {1984}

Viziunea unui neamt asupra Texasului. O atmosfera sufocanta, grea, un ritm lent, prea lent. Ritmul filmului a facut vizionarea filmului un chin, o neplacere fara margini. Drama umana, aceea care e menita a fi urmarita e si ea subtire si neinteresanta. Neinteresanta pentru ca putea sa fie mai scurta si fara atata lungeala...

Sincer imi pare rau. Vroiam sa-mi placa. Am incercat din rasputeri sa raman lipit de "actiunea" filmului. Un om merge prin desert la incipitul acestui film...pare pierdut, nu stie cine e si de ce se afla acolo. Stie doar ca nu mai are apa si cauta un loc de unde sa faca rost de asa ceva. Ajunge pana la urma la un medic din cauza ca socul provocat de gheata gasita l-a cam facut sa cada lat pe podea. Fratele sau mai mic, ce locuieste in L.A. vine sa-l ia inapoi, stiind ca a fost absent timp de 4 ani. Nimeni nu e stie unde a fost si ce a facut. Stiu doar ca a lasat un pusti in urma care acum are 7 ani.

Revenind cu picioarele pe pamant, gandurile sale, ale personajului principal se indreapta spre viata copilului sau. Ii doreste o viata mai buna. Asa ca pornesc sa o caute pe mama baiatului...si au gasit-o intrun oras mare din Texas. E un fel de prostituata dar care pur si simplu se dezbraca in spatele unei oglinzi duble si vorbeste cu clientul orice doreste acesta. Oarecum uimit, incepe sa vorbeasca cu ea si ii spune de copil. Si se reunesc cei doi. Sfarsit.

Deci toata actiunea asta nu trebuia sa fie mai mult de o ora jumate, si nu inghesuite. Insa nu, drama texana trebuie sa tina 2 ore si 20 de minute. E inutil. E oarecum o viziune a Texasului destul de interesant, culori hyper-saturate cu o atmosfera grea, deprimanta. O combinatie interesant.

Primele minute imi aduc aminte de No Country for Old Men datorita atmosferii insa No Country are un subiect infinit mai interesant si mai neplictisitor.

7/10

sâmbătă, 11 iulie 2009

Duplicity {2009}

In primul rand trebuie sa zic ca nu prea inteleg nota mica de pe imdb. Putin cam mica. Diferenta nu e foarte mare fata de ce o sa dau eu ca nota insa nu mi se pare complet justificata si corecta fata de acest film destul de bunicel.

Despre ce e vorba...aa...da, aici e problema. Pentru ca filmul e scris de tipul care a mai scris trilogia lui Bourne, dupa cum stim, una destul de complexa si greu de descifrat, thrillerul corporatist Michael Clayton care i-a adus numai regizorului doua nominalizari pentru regie cat si pentru scenariu original. Asa ca mie mi-e cam greu sa inteleg cum un regizor/scenarist nominalizat la Oscar poate sa mai scrie un scenariu prost. Pai nu prea poate pentru ca acest film e unul foarte inteligent.

E un razboi corporativ in America. E unul foarte serios si tinut mai mult secret. Adica nu secret ci pur si simplu nu se vorbeste despre asta in mass-media. E un razboi despre care a auzit toata lumea insa nimeni nu a reusit sa puna mana pe niste dovezi sa o arate. Aici, doua firme mari concureaza una cu cealalta pentru consumatori. Cat mai multi. Fiecare vinde produse diverse, fiecare face si vinde multe, nu este detaliat niciodata acest fapt insa stim ca in America sunt cateva firme barosane ca Time Warner sau GE sau Sony care au diviziuni in diverse parti ale pietei si astfel concureaza una cu cealalta pentru acel consumator in plus care le poate aduce milioane. Cam despre asta e vorba in acest film.

Doua din acest firme mari isi pun agentii, sau mai bine zis, fostii agenti, la treaba pentru a afla secretele celuilalt. Se fura idei unul de la altul pentru a avansa pe piata. E simplu. Eu fur ideea de la tine, o pun primul in practica, e atunci ideea mea si eu iau bani de pe urma ei. Si aici concureaza de la felul cum e pizza (cu crusta dubla sau simpla), la creme si lotiuni...si asa mai departe. Si cine fura aceste idei? Fosti agenti CIA, MI-6...adica agenti adevarati care au ramas fara munca din motive nedezvaluite.

Clive Owen si Julia Roberts sunt doi astfel de agenti...si te incurci in povestea lor. Nu le prinzi, din start, unghiul de joc. Daca sunt agenti dubli, daca sunt cinstiti, pentru cine lucreaza, de ce lucreaza pentru ala si nu pentru celalalt...e o adevarata incurcatura. Si tocmai de asta este interesant. Te pune pe ghicit. Te intrebi daca chiar acesti agenti controleaza situatia...nu cumva mai sunt si altii? Cine are de castigat din toata chestia asta? E grozav. Si de asta mi-a placut si m-a tinut lipit de ecran.

Acum stau si ma gandesc ce e posibil sa nu fi placut. Poate jocul actorilor, destul de standard si neinteresant. Poate despartirea ecranului in patru, fiecare ecran aratand imagini din locatia respectiva pentru a ne da seama unde are loc actiunea in continuare ca apoi sa ne arate in scris. Nu e tocmai enervant insa inteleg de ce ar fi pentru unii...probabil le aduce aminte de Ocean's 11/12/13 si faptul ca Julia Roberts a jucat in 2 din ele. Nu stiu. Chestia e ca mi-a placut. Nu e extrem de pretentios, mai este si o poveste romantica introdusa aici pentru a satisface si publicul feminin, per total, e un film cu spioni chiar misto.

7.5/10

joi, 9 iulie 2009

2 Days in Paris {2007}

Ok, poate fi greu de crezut dar e un chick flick. Din cauza ca e despre relatii si din cauza ca e regizat de o femeie, cea din imaginea de mai sus...din mijloc. Asa...Julie Delpy.

Ea a prins din mers ceva din Before Sunset si Before Sunrise ale lui Linklater si astfel a facut ea un film romantic dupa viziunea si stilul ei. Stil care seamana izbitor de mult cu cel al lui Linklater dar in acelasi timp nu e total identic. A luat cuplul care sunt impreuna de doi ani si i-a dezbracat de superficialitati, de emotii false si i-a pus in fata emotiilor primare, normale intro relatie. Nesiguranta, gelozia, suspiciunea, romantismul, dragostea si multe altele au fost emotiile ce au predominat acest film romantic.

E despre cum nu putem avea pe cineva care o sa ne fie in totalitate pe plac, trebuie sa ii iubim cu neajunsurile pe care le au, trebuie sa le iubim greselile si unele prostii pe care le scot din gura. Trebuie sa ii iubim chiar daca 60% ne enerveaza, asta daca ii iubim deja de foarte mult timp si pe parcurs le gasim problemele. Asta daca chiar crezi in dragoste si in puterea ei. Dragostea necesita sacrificii si acestea inseamna si ca trebuie sa ne multumim si cu mai putin pentru ca nimeni nu e perfect. Nimeni nu e asa cum vrem noi sa fie si nici nu o sa gasim pe cineva care sa fie asa. Trebuie doar sa intalnim pe cineva cu care ne intelegem, cu care nu ne certam in fiecare secunda si cu care avem ce discuta. Si trebuie sinceritate intro relatie. Atata timp cat exista adevar intre cei doi, relatia trebuie sa fie mai usoara.

Nu ne permitem sa fim pretentiosi ca viata trece, altii isi dau seama prea tarziu ca trece, altii vad si simt cum trece si savureaza fiecare moment pana cand gasesc pe cineva care sa le completeze viata. E diferit la fiecare. E special si magic la fiecare.

Filmul e destul de bun. Dar cum am zis in primele cuvinte, e un chick flick. Unul foarte bun dar tot pentru femei este. Mie mi-a placut sa ma uit la cum interactioneaza cei doi actori din rolurile principale, Julie Delpy si Adam Goldberg, doi actori pe care ii respect imens, tineri cum sunt, deoarece au o carisma deosebita si o prezenta pe ecran pe care nu o intalnesti prea des. Ambii joaca excelent.

Plus ca e un film extrem de amuzant care desfinteaza ideea ca Parisul ar fi romantic. Asta am uitat sa mentionez. E extrem de amuzant sa vezi cum americanii se comporta in jurul strainilor si invers. Bariera de limbaj a scos in acest film multe scene amuzante si asta mi-a placut. M-am distrat. Chiar foarte mult si pentru asta merita nota:

8/10

The Shop Around the Corner {1940}

Dragut film. Misto de vazut cand te-ai saturat de cele din ziua de azi si cauti ceva amuzant si placut din anii trecuti, chiar indepartati.

James Stewart are acelasi farmec ca in orice film in care joaca. Nu degeaba este si o sa fie unul din cei mai iubiti actori din istorie. Are un anume ceva ce place oricui iar stilul sau de a juca e extrem de firesc, putin teatral dar foarte amuzant. Intregul ansamblu de actori ne introduc intro atmosfera placuta de parca ar alcatui o familie.

Povestea e ca nu prea are o poveste. Sunt aratate doar cateva zile din viata unor personaje ce lucreaza la un magazin cu de toate (in afara de mancare) din Budapesta. Cum reactioneaza unii cu altii, cum interactioneaza...ce ii face o familie. James Stewart il joaca Kralik, vanzator in acest magazin, o persoana mai profunda decat pare, mai sentimentala, mai inteligenta...pare oarecum plictisit si doreste ce vrea orice alt angajat intro astfel de pozitie...o promovare si o marire de salar. In viata privata scrie scrisori unei femei anonime si ajunge sa se indragosteasca de mintea ei, pentru ca fizic nu a vazut-o inca. Margaret Sullavan o joaca pe dra. Novak care si ea in timpul ei liber scrie scrisori unui barbat anonim si ajunge si ea sa se indragosteasca de mintea lui. Bineinteles ei doi isi scriu scrisori reciproc dar nu o stiu...si lucreaza in acelasi loc. Si in viata reala se cearta de parca ar fi dusmani stiind ca au pe cineva nestiind ca e celalalt de care sunt indragostiti.

Bineinteles, aflam destul de devreme de chestia asta asa ca noi urmarim cum se comporta unul cu celalalt ca sa vedem mai apoi cum o sa-si rezolve ei certurile si bineinteles, cum o sa se dezvaluie unul altuia. Finalul e din aceasta cauza previzibil dar nu e o problema. Filmul e distractiv si merita vazut.

8/1o

Ace in the Hole {1951}

Filmul asta trebuie vazut de fiecare idiot din mass-media. Ceva asemanator s-a intamplat ieri cand a fost ceremonia de inmormantare a lui Michael Jackson. Un film ca acesta nu are varsta pentru ca se innoieste pe an ce trece. Cautarea senzationalului e o chestie normala in ziua de azi pentru orice ziar sau post de televiziune...fruntas fiind retardatul de Dan Diaconescu.

Degeaba...natura umana e gretoasa si aici se exemplifica exact de ce. Un om muribund este motiv de distractie, de curiozitate morbida, un circ mediatic care se hraneste din viata muribunda a unui suflet. Trist film. Deprimanta concluzie. Adevarata.

Un jurnalist frustrat care a umblat pe la fiecare ziar important din marile orase ale Americii de la care a fost dat afara din diferite motive, principalul fiind neprofesionalismul sau pueril. A ajuns intrun oras mic, la un ziar neimportant, dar care respecta un lucru. Adevarul. Dupa un an scriind articole plictisitoare si neinteresante este trimis catre o vanatoare de serpi cu clopotei. In drum ajunge intrun loc din mijlocul desertului unde un om a ramas intepenit intro pestera dintrun munte. Muntele celor Sapte Vulturi. Un munte indian in care au fost ingropati in trecut, acum mai bine de 400 de ani, corpurile neinsufletite ale indienilor bastinasi.

Din aceasta stire dintro pagina, maxim...a reusit sa o lungeasca pe mai multe zile amanand scoaterea la suprafata a saracului om intepenit printre stanci si lemne putrezite ce o data tineau tavanul culoarului. Pe zi ce trece, durerea creste, atat pentru victima cat si pentru spectator pentru ca acesta vede adevaratele orori ale omului. Lacomia pentru senzational si interesul superficial pentru viata unui om doar pentru a-si reconstrui renumele.

Billy Wilder, regizorul, reuseste uimitor sa prinda aceasta marsavie si atitudini gretoase doar pentru bani si atentie ce nu iau in considerare viata unui om...a unui singur om. Jurnalistul are dreptate cand spune ca viata unui om e mai interesanta pentru noi decat viata a 1000, 5000 sau 10000 de morti intro catastrofa pentru ca in acest caz putem cunoaste intreaga lui poveste si multe alte povesti tangente cu cea principala. Totul e ca o teroare psihologica. Simti ca nu are cum sa se termine cu bine pentru nimeni. Si asa e...ne auto-distrugem pentru ca facem alegeri pripite, puerile, superficiale.

Filmul asta e o lectie atat de viata cat si de cinematografie, focalizandu-se pe emotia umana si tensiune.

9.25/10

Bad Taste {1987}

Prost gust e putin spus. Dar acum stai si te gandeste...daca filmul se cheama "prost gust" trebuie sa-l luam ca atare? Adica sa-l luam de bun daca el se cheama "Prost gust"? Eu zic ca nu. E un film extrem de prost, chiar si la standardele de film independent. E un film extrem de prost din cauza ca s-au focalizat numai pe efectele speciale si nu pe poveste sau actingul actorilor.

Tot ce apartine lui Peter Jackson e facut bine, mai putin faptul ca el joaca 2 roluri importante in filmul asta. El nu e actor si atunci cand este actor e unul foarte slab. Ala de mai sus, cu ochelari si cu Uzi e Peter Jackson, un om de stiinta ce vaneaza extraterestrii careu au uniforme asa cum il are ala de mai sus.

Regia apartine lui Jackson si n-am gasit nicio asemanare dintre regia la filmul asta si cel de la Stapanul Inelelor. Nici una. Ma gandeam ca macar la fazele mai mici am sa vad, mai putin intense de atata actiune gore si ceva mai mult dramatism...dar nimic. E un film prost de la un capat la altul. Un film prost care a ajuns la rangul de film cult, laudat, etc. E primul film serios al lui Peter Jackson si am ajuns la concluzia ca primul film al acestui mare regizor care ne-a adus trilogia Lord of the Rings e unul foarte gretos si foarte plictisitor. Actorii sunt enervant de prosti. Facut cu bani putini, bine bine, dar nici macar vreo 2 actori mai bunicei care nu sunt asa de penibili nu a gasit?

Editarea e facuta de un tip Jamie Selkirk. Stiti ce s-a intamplat cu el? A luat un Oscar pt The Return of the King. Si asta doar pentru ca a ramas amici cu Peter Jackson. Brent Burge a ramas prieten cu Peter Jackson si a facut editarea sonora la toata trilogia si la multe alte filme cunoscute...si a inceput cu Bad Taste...

Filmul e produs, regizat, jucat, filmat, editat de Peter Jackson. S-a mai ocupat si de machiaje si de efectele speciale. E filmul lui. In totalitate. E ridicol.

Dar e pacat...pentru un film atat de prost, nu pricep pentru ce e atat de laudat. Insa unele faze sunt de laudat in filmul asta cum ar fi efectele speciale si regia. In rest, prost.

5/10

Four Weddings and a Funeral {1994}

Trebuie sa incep cu motivul pentru care nu am vizionat filmul asta atunci cand am avut sansa la tv sau in trecut cand am trecut peste el cu vederea dar l-am ignorat...pai sunt cele 4 nunti din titlu. Desi mi se par a fi etape esentiale in viata unui om am crezut si inca cred ca sunt mult prea siropoase pentru gustul meu. Niciodata nu am fost fanul unei nunti la noi, in credinta ortodoxa, ca sa nu mai zic de cele mult mai siripoase americane sau britanice care seamana foarte mult.

Acum nu ca regret ca nu l-am vazut pana acum, ca n-am de ce...dar a fost al naibii de amuzant de vizionat pentru ca e un film al naibii de amuzant. Cel putin la primele doua nunti te caci de rasi. Din cauza lui Simon Callow, un tip extrem de direct, care rade sarcastic in fata prostiei si ale carui teorii despre casnicie sunt oarecum triste si amuzante in acelasi timp. Incearca sa defineasca iubirea. Apoi este Hugh Grant, despre care multi cred ca a facut cel mai bun rol din viata lui cu filmul asta iar eu cu siguranta cred ca s-a descurcat exemplar. Iar la nunta numarul doi, cei doi din prima ramand la fel de amuzanti il mai avem si pe genialul Rowan Atkinson a.k.a. Mr. Bean in rolul preotului balbait ce oficiaza pentru prima data in viata lui o casatorie. A fost o scena geniala din care nu m-am putut opri din ras. Deci efectiv am ragusit la cat de mult am ras. A fost perfecta.

De acolo, umor se lasa pe planul doi si se focalizeaza pe romantism si pe dramatism. Ordinea cronologica a lucrurilor nu e ca in titlu ca altfel s-ar fi terminat trist, nu-i asa? Asa ca sunt 3 nunti, o inmormantare extraordinar de trista si apoi o nunta care nu se termina prea grozav pentru mireasa. Nu zic care si cum si cu cine si cand pentru ca stric supriza si chiar merita de vazut. Il recomand. Eu cel putin pastrez filmul asta si pentru ca e de referinta dar si pentru ca e enervant de amuzant, chiar si acum, dupa 15 ani.

Scenaristul, care zic eu, e cel mai important om din acest film, a facut o treaba extraordinara si acum am vazut de ce e atat de amuzant. El a creat personajul lui Bean, el a scris Rowan Atkinson Live, episoade din Black Adder, Black Adder II, 3 si 4, episoade din Mr. Bean, Love Actually, si ambele jurnale ale Bridgetei Jones. Si acus vine The Boat that Rocked, un film pe care il astept cu nerabdare si acum astept sa ma inec de ras cand o sa-l vizionez.

Revenind la ale noastre. Filmul e bun. Comedia e reala, nu fortata si chiar actiunea filmului e plauzibila si smulsa din taramurile realitatii. O nunta e ca in film, nici mai mult, nici mai putin. E amuzant pentru ca e adevarat, cum se zice. Asadar nu imi ramane decat sa-l recomand la toti, tineri, batrani, femei, barbati, absolut oricine. Pentru ca e pentru toata lumea.

8.25/10

miercuri, 8 iulie 2009

The English Patient {1996}

Filmul cu cele mai multe premii Oscar de care si-a batut joc Seinfeld. Si pe buna dreptate, oarecum. E lung. E al naibii de lung. Povestea putea fi comprimata si astfel era mai scurt cu juma de ora, pe putin.

9 premii Oscar castigate...9. Pentru cel mai bun film, pe care nu il merita. Il merita Fargo. Pentru cea mai buna actrita in rol secundar...Juliette Binoche, ea il merita. Ea joaca rolul asistentei de razboi care traieste dramele celor cazuti, fiind inconjurata de un blestem fictiv prin care ii ucide pe cei din jurul ei pe care ajunge sa-i iubeasca. Sunt sigur ca e doar o metafora pentru a arata ca in timpul razboiului cei dragi noua mor mult prea repede, iar moartea lor o simtim in mod tragic inzecit fata de moartea unui necunoscut.

Cel mai bun regizor...desi as fi vrut tot Fargo sa castige, adica Joel Coen...sa zicem ca Minghella a facut o treaba excelenta, transformand desertul intro adevarata scena dramatica plina de iubire si moarte. Desigur, filmul in general, ajutat de regie, fac totul sa treaca mai greu, fiind indemnati sa ne uitam la ceas...oarecum justificata aceasta senzatie greoaie de trecere a timpului pentru ca actiunea din film are loc pe o distanta mare de timp cu flashbackurile si cu actiunea din prezent acumulate. Trebuiau doar scurtate scenele, replicile spuse cu o cincime mai repede. Nu cred ca strica din ritm prea mult, doar erau in perioada de razboi. Ca sa nu mai zic ca unele personaje si implicit povestea lor e inutila pentru actiunea principala.

Muzica e buna, sunetul la fel, imaginile taie rasuflarea (unele dintre ele), dar in final nu e decat un alt film despre cel de'al doilea razboi mondial. Singura diferenta e ca la acesta actiunea putea sa aiba loc oricand, in orice fel de razboi, atata timp cat erau exploratori in Africa care trebuiuau sa faca o harta a acesteia. The English Patient, fiind unul din cele mai supraevaluate filme din istoria care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film, pe langa alte 8...este cam la acelasi nivel cu Shakespeare in Love...un film insa mai supraevaluat. The English Patient, desi simti ca mai exagereaza, o face pentru dramatism si pentru dragul artei.

Nu e deci un film rau, e pur si simplu mai lung decat ai vrea si decat e necesar sa fie.

8/10

The Salton Sea {2002}

Povestea unei razbunari ce are loc in lumea drogurilor extrem de potente. Se mai invarte in jurul coruptiei intre politisti, de fapt, asta e si twistul de final al filmului dar nu e cine stie ce spoiler din cauza ca nu am spus despre cine e vorba...asa ca e bine. Curaj, iubire, underground.

Val Kilmer joaca misto, are un personaj interesant dar mai tot filmul e plin de personaje colorate puternic influentate de droguri injectabile sau de alea trase pe nas...cocaina, crank, etc. Cateva imagini misto la inceput, la inceput cand e prezentata aceasta lume mizerabila si dezumanizata, locuita de oameni pierduti in propria minte si stare de existenta.

Ca sa povestesc totusi putin filmul ca altceva profund nu pot sa zic despre el...zic asta. Val Kilmer, personajul lui a avut o sotie. Aceasta sotie, intro noapte este ucisa de niste indivizi mascati. Val porneste propria sa investigatie in acest caz, desi este civil si ajunge sa fie racolat de politie ca turnator in lumea drogurilor. Cu ajutorul lui politia prinde sau ucide numerosi dealari sau producatori de droguri. In acelasi timp Val isi continua investigatia asumandu-si o identitate secreta. Long story short...isi face treaba.

Problema filmului este ca nu incearca sa-ti atraga atentia si daca incearca o face in putine cazuri si alea ineficiente. Sa ma uit la un film doar ca are cateva imagini atractive in incipit si apoi poveste cam slaba pe parcurs? Nu prea. Se termina previzibil desi e imprevizibil sa stii cine au omorat-o pe sotia personajului principal. Cam asta-i...daca nu era pentru cele cateva imagini misto si regia cat de cat reusita as fi zis ca e un film de PROstTV, de ala care il da dupa 10 noapte.

7/10

In the Loop {2009}

Vazui filmul asta acum vreo 20 de minute...e o comedie atat de buna incat nu am ras. Vorbesc foarte serios. E extraordinar de buna. Dar care e motivul pentru care nu am ras. Sunt atat de obisnuit si saturat de comedii unde predomina comedia fizica si poantele de toaleta incat comedia cu adevarat inteligenta ca aceea din Dr. Strangelove nu ma face decat sa zambesc tamp si ma chinui sa urmaresc poantele. De ce?

Pentru ca sunt firesti. Fac parte din conversatie si sunt ascunse printre cuvinte. Nu sunt punch-line-uri asa cum suntem obisnuiti. Nu e ultima replica dintr-un dialog. Aici, fiecare replica are ceva amuzant, deci ma repet. FIECARE replica are ceva amuzant. Tot dialogul acesta satiric din tot acest film este amuzant. Dar mi-a fost greu sa-l urmaresc...trebuie sa recunosc. Mi-a fost greu pentru ca este umor britanic, rapid cu limbaj specific si fara o traducere, asa cum am patit acum, mi-era foarte greu sa rad pentru ca trebuia sa fiu atent la urmatoarea replica si la discutie in general. Trebuia sa fiu atent despre ce e vorba in filmul asta...

Si chiar si asa mi-este greu sa imi dau seama ce am vazut. O satira politica unde UK-ul si USA-ul vor sa porneasca un razboi si in graba lor ies foarte mult situatii amuzante, personaje lipsite de indemanare, precizie si inteligenta. Comparatia cu Dr. Strangelove nu e degeaba. Este exact acelasi tip de umor. Amuzant numai dupa un studiu repetat asupra replicilor si mai ales intelegerea lor.

Personajele sunt unul si unul. Il avem pe ministru dezolvatarii internationale care a scos o boacana si de atunci toata presa isi bate joc de el. E putin naiv, sigur pe el, se crede mai important decat este...face o papusa foarte buna pentru un papusar. E jucat de Tom Hollander, Beckett din Piratii din Caraibe. E foarte amuzant tipul. Il mai avem pe James Gandolfini, locotenent general, un fals pacifist, frustrat, ipocrit. Tipa de langa el, si ea foarte amuzanta, dar scopul careia nu l-am gasit inca. Mai este si tipul tanar care vrea sa intre in politica si astfel este asistentul ministrului. Il indruma, mai zice cate ceva dar in mare e ajutorul lui si in acelasi timp prieten. Apoi este tipa care seamana cu tipul de mai sus...asistenta lu aia din poza. Evident, cei doi se combina. In context are logica...asa, ca o zic eu, nu. Si nu in cele din urma este un tip, Tucker, directorul de comunicatii al prim ministrului Marii Britanii. Asta e cel mai amuzant dintre toti simplu pentru ca e foarte violent in limbajul sau. Injuraturile pe care le scoate sunt foarte originale si de efect, dar tot asa, injuraturi care au nevoie de putina gandire pentru a fi intelese si a intelege rolul lor in contextul dat. Bineinteles, e un deliciu si frustrarea lui generala, care se poate lua mana de mana cu cea a generalului de mai sus.

Comedie de genu asta e si asa un lucru rar, greu de urmarit, da, dar e lucru rar. Si atunci cand avem onoarea sa mai gasim si asa ceva, nu trebuie sa ii dam drumul vreodata. Trebuie doar, pentru cine nu stapaneste engleza sa gaseasca o traducere buna, dar buna rau. Una care si interpreteaza, nu numai traduce. Pana atunci, vizionare placuta si spor la ras.

8.5/10

luni, 6 iulie 2009

Angels & Demons {2009}

Trebuie sa recunosc o chestie mica...nu m-am plictisit asa cum credeam ca o sa se intample. Misterul mi-aatras din start atentia pentru ca aun astfel de subiect mi se pare intotdeauna interesant.

Razboiul simbolic dintre religie si stiinta e vechi, dar e si neconcludent din cauza ca se desfasoara in spatii restranse, in batalii personale, in cresterea copiilor. Tot zic ca lumea crestina este aceea condusa de frica, de irationalitate, de misticism si fantezie. Concluzia filmului nu face decat sa impace ambele tabere si, poate, chiar sa le uneaca printru raspuns pueril ca acela cum ca avem nevoie de amandoua.

Misterul filmului parca ar fi un puzzle ireal, fara substanta si cu putine semnificatii, chiar si in cazul Illuminatilor. O statuie aratand spre alta pana la capatul drumului imaginar. Twistul din final, desi imprevizibil din punctul meu de vedere, iti da motive sa crezi ca prima concluzie la care ai ajuns in privinta personajului negativ este una buna, acesta numarandu-se printre cei care ii crezi in stare. De cele mai multe ori chiar asta e problema unui mister slab spre mediocru. Intotdeauna trebuie sa iti arate suspectul si acesta de cele mai mult ori lucreaza cel mai aproape de victima. In acest caz Papa. Mi-a placut si situarea actiunii in jurul alegerii unui nou papa dar si in timpul testelor de la CERN, chiar daca acestea nu s-au produs in acelasi timp, in realitate.

Eroismul din final poate fi comparat usor cu cel mai cliseic erou din Hollywood. Poate din start, in carte, a fost imaginat asa, dar este foarte exagerat si de prost gust.

Filmul merge pentru o vizionare. Actorii joaca banal spre prost, insipid, in special Tom Hanks si tipa aia a carui nume nu il stiu si nici nu ma intereseaza. Pana la urma e si normal. Rolul lor e nesemnificativ pe langa misterul si problemele ce le poate avea Vaticanul cu anti-materia. Stiinta distruge religia. A fost interesant.

7/10

joi, 2 iulie 2009

The Best Years of Our Lives {1946}

Actiunea se petrece dupa ce se termina cel de-al doilea razboi mondial. Soldatii se intorc acasa. Trei dintre ei se duc spre acelasi oras, unul ce reprezinta orasul tipic american. Iar cei trei reprezinta toate cele trei categorii de varsta pentru ca face filmul asta cat mai pe placul tuturor si pentru a vorbi cu mai multi spectatori.

Cel mai tanar dintre cei trei a fost marinar si si-a pierdut in timpul razboiului ambele maini. Astfel am avut un actor fara maini interpretand un personaj fara maini. Actorul, care de fapt nu e un actor, ci un veteran adevarat de razboi, a primit Oscarul pentru aceasta interpretare sublima si trista. Se simtea orgoliul din vocea sa cand vorbea de faptul ca cei din jur nu trebuie sa li se faca mila de el...dar in acelasi timp o tristete crunta din cauza ca razboiul i-a smuls mainile. Un razboi la care s-a oferit voluntar imediat dupa Pearl Harbor. A lui e povestea cea mai induiosatoare si cea care ne aducem cel mai bine aminte de atrocitatile din razboi. Durerea si trauma. Ca actor non-profesional a jucat numai in 4 filme si 3 episoade din 2 seriale. Merita vazut un astfel de om...multi se vor regasi in el.

Al doilea, mai batran, la vreo 30 de ani, e sincer ratatul. A plecat de la inghetata la aruncatul bombelor din avion la zeci de decoratii si avansari in grad, dupa care inapoi la inghetata si vanzare de parfum. El e persoana, la fel ca Patton, care traieste din razboi. Stie sa isi faca treaba cum trebuie atata timp cat o face cu rabdare, curaj si dedicatie. Ii este greu sa isi gaseasca o slujba cum trebuie inapoi acasa iar sotia, pe care o cunoaste de doar 20 de zile inainte de a pleca la razboi, nu il respecta, il inseala si nu il iubeste. Ajunge si el la aceeasi concluzie insa gaseste pe altcineva, cineva care il intelege si pe care o poate iubi stiind ca primeste acelasi lucru.

Ultimul, la vreo 40 de ani, e un sergent care a fost si este un bancher. Ii place foarte mult sa dugheasca insa isi iubeste familia chiar daca nu o arata asa cum am fost invatati tot de la televizor si filme. Stie dramele soldatilor intorsi din razboi si le acorda imprumuturi fara garantii sau orice alt fel de tip de asigurare. Pe incredere. Fiica sa mai mare se indragosteste de erou de razboi de mai sus. Stie ca sufera si stie ca nu este iubit de sotia sa pe care nici nu o cunoaste.

Povesti reale, unele dureroare, altele amuzante, toate alcatuind cei mai frumosi ani din viata noastra. Suntem invatati pe zi ce trece ca nu fiecare an poate fi unul frumos, sunt si momente grele din cauza ca viata nu e tocmai intotdeauna usoara. Frumosul se poate regasi si in urat, si in greu. Dragostea e lucrul care ne salveaza si ne ridica moralul. Dragostea ne impinge de la spate pentru a trece peste momente dificile. Gandul ca cineva ne iubeste ne face sa ne trezim in fiecare dimineata cu zambetul pe buze...sau asa ar trebui, oricum. E un film frumos.

9/10

miercuri, 1 iulie 2009

Race to Witch Mountain {2009} + 1

Nu stiu ce m-a apucat. Vroiam sa vad un film la cinema, iar (ca le am la juma de pret pentru inca o scurta perioada) si am zis ca nu vreau sa vad Drag me to Hell, inca...si pe celelalte le-am vazut sau poate nu sunt interesante deloc. Stiam ca e Disney pur...stiam ca e cu The Rock, stiam ca e cu pustioaica aia din Charlie & the Chocolate Factory si mai stiam ca e cu Carla Gugino. Am zis bine.

Daca e Disney atunci violenta sub-mediocra ca intensitate, dulcegareli, o intriga slabuta care scartaie, efecte vizuale naspete rau, acting mediocru spre prost. Nici nu merita sa-mi bat degetele degeaba. A fost si o plictiseala totala care doream sa se termine cat mai curand posibil. Am cascat, cred, de vreo 5 ori si intro ora si jumate e mult. La final au mai fost cateva faze in timpul genericului dar nu am mai stat sa le vizionez pentru ca nu meritau ele si nici filmul. Nu erau bloopers, erau faze despre cum arata viata lor dupa cele intamplate.

Acum eu nu contest logica si cunostintele de stiinta ale celor de la Disney pentru ca nu asta e ideea dar sunt faze care nu se leaga. De exemplu cea mai cool faza din film care merita vazut la cinema e secventa cand pustiul se baga in fata masinii si asta se izbeste de el de parca ar fi un stalp de beton armat de un metru in diametru. In lumea reala masina s-ar fi oprit brusc fara sa mai faca flicul in aer. Filcul in aer era posibil daca in timp ce se izbea o forta lovea in jos botul masinii (cam cum se intampla in Matrix Reloaded cu agentul in lunga secventa de actiune de pe autostrada).

E un film naspet care nu merita vazut pentru nimic din el. Cel putin din punctul meu de vedere. M-am dus la filmul asta strict din punct de vedere profesional :)) . Nu am stat sa mai intreb si pustimea din cinema ce a crezut despre film. Ar fi fost cam penibil.

5/10

The Hours - un chick flick puternic deghizat intro drama cutremuratoare. Drama femeii incoltite care fuge de responsabilitate. Povestea scriitoarei care scrie cele doua povesti. Scriitoarea Virginia Woolf este jucata de Nicole Kidman, rol pentru care a luat singurul ei Oscar si trebuie sa fiu sincer...am fost miscat. Un rol puternic, o femeie tulburata, nesigura pe ea, acaparata de forte necunoscute ce (parca) ii dicteaza ce urmeaza sa faca personajele ei. O schizofrenie controlata si primita care pana la urma o face sa paraseasca aceasta lume...asa cum stie toata lumea. Celelalte doua drame se intampla intro lume fictiva...dar reala. Unde Meryl Streep si Julianne Moore cunosc senzatia de sufocare si de viata netraita sau traita pentru altcineva si atat. Toate cele trei femei sunt suflete chinutie, vieti irosite, inchise, pierdute...o drama buna cu foarte multe nominalizari la Oscar dar numai cu unul castigat...iar acela s-a dus pentru mult transformata Nicole Kidman care a avut un rol dificil si epuizant d.p.d.v emotional.

7/10