miercuri, 31 martie 2010

Sciuscia {1946}

Un film deosebit de puternic la care nu o sa zabovesc prea mult. E vorba despre prietenia dintre doi baieti saraci care lupta pentru fiecare banut in plus pe care il pot gasi sau le iese in cale. Ei sunt baietii care lustruiau papucii americanilor dupa ce s-a terminat razboiul...de asta si se cheama Sciuscia filmul...pentru ca vine de la shoe shine, si e intr-un fel modificarea acestei actiuni de catre limba italiana. Erau pe vremea aia foarte multi pusti de genul asta si se instalau peste tot in oras iar unii dintre ei, cum sunt acesti doi baieti din rolurile principale munceau in mai multe locuri pe zi, cutreierand orasul pentru orice ban in plus.

Povestea lor se focalizeaza in acest film pe aventura ce o au in inchisoarea pentru minori. Neo-realismul e intotdeauna o trasatura a cinemaului ce ramane nemuritoare din mai multe cauze. Actingul actorilor fiind atat de real nu se poate demoda...acest gen de actorie practicandu-se si in ziua de azi si tocmai acest gen trebuie si in continuare...o transformare prea radicala a comportamentului natural uman duce la o satirizare a lui sau la comedie, la drama trebuie intotdeauna un stil grav si serios...dar nu prea mult inspre teatral cu miscari exagerate ale corpului omenesc. Subiectele in filmele neo-realistice sunt si ele dure dar intotdeauna o lectie de istorie sau o privire asupra anilor trecuti, asupra unei civilizatii nicidecum moarte dar poate asupra unui comportament invechit. Subiectele sunt si ele deosebit de reale si prin realismul lor pot parea dure si chiar tragice...o drama foarte buna este facuta din aceste ingrediente.

Filmul a fost extraordinar, extroardinar jucat, extroardinar regizat de catre Vittorio De Sica si cu siguranta un film ce o sa ramana in istorie si in inima oricui il vede.

9.75/10

marți, 30 martie 2010

Amarcord {1973}

I Remember

Din start iti dai seama ca asta e un film personal al lui Fellini capturand in acelasi timp si stilul de caracterizare a personajelor pe care l-a mai folosit si in celelalte filme ale sale. Mult acting teatral, camera functionand ca singurul spectator la acest spectacol vizual.

Autobiografic cica nu e...insa nu a negat ca unele scene sunt desprinse din propria sa copilarie. Sa observam care ar putea fi pustiul Fellini nu e greu, sa vedem si noi ce facea si cum se comporta. Eh, normal, ca orice adolescent de prin vremurile noastre sau de atunci. Il atrageau aceleasi chestii, sanii enormi ai vanzatoarei de la tutungerie, frumusetea dar si curva orasului...ca sa vezi, ii placea foarte mult pasarica...foloseam un cuvant mai urat dar ce e cu atatea gratuitate? Asadar, nu s-a vazut ceva deosebit in copilul Fellini pentru ca nu a fost un film autobiografic insa s-a observat nostalgia pentru vremurile respective si atentia pentru detalii cand vine vorba de cel mai important element din filmele lui Fellini, oamenii.

Stereotipuri, tipuri si tipologii...unele comune cam fiecarui loc, dar in general personaje colorate, pline de personalitate. Majoritatea dintre noi avand aceeasi copilarie cu a oricarui copil de pe planeta, e normal ca viata din familie ce o prinde Fellini in film o sa fie putin asemanatoare cu a noastra. Certurile interminabile intre parintii, oile negre ale familiei si asa mai departe...poate chiar si un unchi nebun care nu s-a insanatosit...ultima parte nu am experimentat-o si nici nu cred ca o sa o vad vreodata.

Asadar, un film complex si intreg, ca sa zic asa, din partea lui FeFe. E un film despre viata cu toate chestiile lui, suisuri si coborasuri, povesti si povestioare, imagini...ma gandesc ca pentru regizor a fost uimitor sa se intoarca in timp sa isi reconstituiasca macar partial copilaria...mai ales ca a filmat in orasul sau natal. E o experienta pe care multi nu pot decat sa si-o aminteasca, nicidecum sa o repete. Vedem si politica de atunci si cum figura de atunci, presupun ca e Musollini, a avut, asa cum se vede, un impact mare asupra copilariei lui...desi acum a luat-o in gluma. Filmul e de vazut, ca doar e facut de Fellini...cu toate astea, nu simti tot timpul o legatura si te pierzi prin fanteziile lui...e totusi un film foarte personal.

8.4/10

duminică, 28 martie 2010

Umberto D. {1952}

Trista imaginea, nu? Asta si vrea sa fie...De Sica, un mare regizor italian care nu are nevoie de introducere din moment ce a facut unul din cele mai memorabile filme din istorie...Ladri di biciclette, a facut dupa 4 ani filmul asta.

Povestea simpla despre un batranel ajuns la capatul puterilor si a vointei. Pensie ii este mizera, chiriasa e o nesimtita ce nu ia in considerare lumea mizerabila in care traiesc cei din jurul ei insa cere mult prea mult la chirie, cainele sau nu are ce manca...preferand mai mult sa manance asta mic decat el. E un film a carui pura si singura intentie e sa te faca sa plangi, sa simti empatie pentru personajul principal, sa te deprime cu aerul sau extraordinar de trist si sa iti lase un gust amar...facandu-te parca responsabil de situatia in care se afla acum batranelul.

Batranelul joaca foarte prost...e stana de piatra, insa e placubil, asa cum trebuie sa fie un personaj pozitiv care nu mai are mult de trait. E intentia regizorului sa te pozitioneze in mijloc, sa simti ce simte batranul. Eh...nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit pentru ca prea e pe fata cu "hai, ma astept sa plangi pentru ca am facut un film la care se plange". Asta nu a insemnat ca si eu am stat neclintit emotional...au fost doua momente, ambele implicandu-l si pe caine, care au reusit mai sa-mi stoarca o lacrima...prima in care se regasesc cei doi si a doua de la final unde el a ajuns la capatul rabdarii si e disperat...scena construita de nota 10, toate privirile, toate elemente, tot. Muzica te distruge si te rupe in doua, nu alta, fiind un element esential cand vine vorba de filme la care trebuie musai sa plangi. Pe langa toata treaba cu empatia si tristetea generala mesajul filmului nu m-a marcat.

Da, sunt si astazi batrani care muncesc o viata intreaga si la sfarsit au o pensie de mizerie, este o nedreptate de o cruzime imensa insa ce pot sa fac? Politicienii idioti tot fac ce le trece prin capul plin de rumegus, tot legi in favoarea lor voteaza, tot si iar tot. Si aici vorbesc de Romania. Filmul insa se petrece prin Italia prin perioada interbelica, daca nu ma insel...pentru ca la un moment dat un personaj il intreaba pe personajul principal daca o sa mai fie vreun razboi la care personajul nostru, plin de personalitate pura si originalitate...da din umeri in semn ca nu stie. Ma asteptam la mai multa profunzime si la mai multe replici memorabile...dar asta e neo-realismul. E dureros si e in your face. E simplu, e ca in viata, nu sunt numeroase replici gandite mult timp ci sclipiri de moment...

Cu toate astea filmul e bun si cuprinde multe elemente care raman aceleasi si in ziua de azi. Un element pe care il cauti la un film bun. Subiectul sau sa nu se demodeze.

8.75/10

vineri, 26 martie 2010

Eu când vreau să fluier, fluier {2010}

O poveste deosebit de puternica impachetat intr-un ambalaj simplu dar eficient. Povestea poate fi rezumata intr-o fraza...un pusti de 18 ani e in inchisoare de vreo 4 ani, iese in 15 zile insa a venit maica-sa din Italia ca sa-l ia pe fratele lui mai mic cu ea...el nu accepta asta asa ca se ajunge la momente de un dramatism autentic, care iti sfasaie inima din piept.

Mesaj puternic pentru parintii care au plecat in strainatate si au lasat singuri copii care mai tarziu au ajuns delincventi, un mesaj puternic pentru parintii care au in cap ganduri criminale de acest gen dar la fel de bine poate sa fie o poveste despre asemenea oameni, fara a se pune la inaintare un mesaj super puternic care se vrea interpretat. Florin Serban, regizorul, a vrut sa spuna o poveste puternica despre dragostea intre frati...pentru ca despre asta era vorba in cele din urma. El s-a luptat ca fratele lui sa nu aiba acelasi viitor mizerabil pe care l-a avut el din cauza ca ma-sa a plecat in Italia cand avea el 10 ani.

Florin Serban a imbratisat la randul sau stilul Dogma 95, asa cum au facut-o toti regizorii tineri care doresc sa faca filme in ziua de azi. Pe de o parte pentru ca e mult mai ieftin...nu tu macarale, nu tu sine pentru o filmare lina, nu tu steady-camuri pentru ca si echipamentul ala costa bani. Multe filmari de la nivelul umerilor, zdruncinate, dar nu in mod suparator ci simple dar frumoase. Un stil care in primul rand atrage atentia festivalurilor pentru ca da, intr-adevar, asa se poate face bani de pe urma unui film. Daca filmul e si bun mai intai se plimba cu el prin festivaluri, atrage atentia, mai primeste un premiu si apoi revine in tara sa-l vanda. O metoda care functioneaza si o sa functioneze.

Partea proasta la acest stil e ca impiedica regizorul sa faca filme cu adevarat artistice, cele pe care noi le numim filme cu adevarat nu documentare, dupa stilul de filmare. Publicul vrea sa vada unghiuri care nu sunt posibile de ochiul uman in conditii normale, vrea sa vada mai multe plot twisturi si mai multe povesti intr-un film, nu doar un singur fir epic. Vrem sa vedem chestii pe care nu putem sa le vedem in realitate pentru ca despre asta e un film cu adevarat. Despre aducerea imposibilului, fanteziei, mai aproape de public...sa vada in fata ochilor imagini la care vrei sa ajungi, care ai dori sa faca parte si din viata ta.

"Eu cand vreau sa fluier, fluier" este un film foarte bun, insa romanesc. Multumim nemtilor ca ii creste importanta prin premiile date la Berlin (Ursul de argint - marele premiu al juriului si un altul, premiul Alfred Bauer) si da, suntem o natie fascinanta vazuta prin ochi straini. Filmul merita vazut si o data nu se termina in aer. Se termina cu sfarsitul. Are si momente de romantism intre Silviu si fata, Ana, momente care se petrec in mijlocul actiunii si tensiunii...si functioneaza, sunt autentice, sunt credibile si sunt frumoase. Scena din cafenea, din final, e atat de frumoasa si sincera incat iti vine sa razi...si asa am si facut. De vazut, fie ca esti roman sau strain.

9/10

joi, 25 martie 2010

Splendor {1989}

Desi stiu ca nu are nici o treaba cu Nuovo Cinema Paradiso ori cu regizorul acestuia, Giuseppe Tornatore...imi place sa cred ca asta e o continuarea a celuia de inainte...a filmului din 1988 care vorbeste tot despre cinema si efectul acestuia asupra populatiei. Insa Ettore Scola (Brutti sporchi e cattivi si multe altele) a vrut sa-i dea o replica regizorului mai tanar spunand ca nu e tocmai asa cum a prins el viata la cinema...cinematograful are si un sfarsit. Unul nu tocmai fericit.

Problema cu filmul lui Ettore Scola e ca in loc sa se focalizeze pe o poveste puternica pentru realitatea filmului, regizorul a ales sa ne arate ce filme cunoaste el din perioada '40-'80 si ce merita vazut. Esenta acelor ani in cinema...dar nu toata pentru ca lipsesc multe alte titluri. A ales in schimb multe filme italiene (un patriot) si putine straine...a uitat multe filme care sunt bune insa cele pe care le-a mentionat si nu le-am vazut sunt deja pe lista "de vazut" si o sa fie remediata problema in viitorul apropiat. Asa cum am spus, nu s-a focalizat pe povestea filmului ci a preferat sa ne prezinte minute bune fragmente din filmele mentionate...impreuna cu acestea nu a aratat reactia publicului, un lucru care avea relevanta oarecum, nimic...doar secvente. E frumos din partea lui sa trezeasca interesul pentru filmele vechi dar daca nu au un rost in film nu pot sa vad rostul filmului decat acela de a promova valorile cinemaului vechi.

Ce sa spun totusi despre povestea care exista...e subtire. E vorba despre Jordan, un iubitor de mic al cinemaului, unul care mergea impreuna cu taica-su pe drumuri, din sat in sat, din orasel in orasel, ca cinematograf ambulant. Nobila treaba mai ales cand unul din filme a fost Metropolis, capodopera lui Lang. Dragostea lui fata de cinema a crescut pana cand si-a cumparat propriul cinema, Splendor...se indragosteste de o frumusete infidela, cel de care se indragosteste ea devine proiectionistul cinemaului si un personaj simpatic si antipatic in acelasi timp...probabil pentru ca actorul care il interpreteaza joaca prostut...

Cu toate astea, filmul are un aer familiar, nostalgic...desi acum traim vremuri in care lumea nu vine la cinema se mai intampla si minuni. De ex. in seara asta a fost o proiectie speciala "Restul e tacere". Nu s-a mediatizat foarte mult dar totusi in sala au fost, din 900 si ceva de locuri, vreo 400-450 de oameni. Un lucru care nu e de ignorat ci de laudat. Bine...s-a intrat pe baza de invitatii si nu chiar gratis, astfel numarul de spectatori nu era atat de mare precum a fost.

La cinema nu se mai vine datorita numeroaselor metode de a viziona un film acum...televizor, DVD sau chiar pirateria. Ce e nou la cinema si in 3D nu intra in discutie pentru alea nu sunt filme sunt dulciuri pentru ochi si atat. Nimic artistic.

8/10

marți, 23 martie 2010

The Magdalene Sisters {2002}

Nu pot sa spun ca filmul asta imi face apel mie...nu se poate. Asta e intr-un fel versiunea feminina a lui Shawshank Redemption sau Green Mile sau orice alt film a carui actiune se petrece intr-o inchisoare in care sunt numai barbati...

Asta a fost interesant pentru mine, dar atat...nu as repeta experienta, desi nivelul de profunzime nu e tocmai superficial in acest caz, filmul fiind impanzit de scene incredibile, personaje bine conturate si o morala reusita in final. Dar despre ce e vorba...sunt luate in vizor 3 fete si vedem cum acestea ajung din sanul familiei in aceasta manastire tip inchisoare pentru femei din cauza unor evenimente pentru care nu aveau nicio vina...nici una. Unei dintre ele ii placea sa se uite la baieti, dar mai mult ii placea atentia data ei...nimic nevinovat, asta e clar. Alta a fost violata de varul ei si tot ea e trimisa la "bulau" si ultima a nascut un copil in afara casniciei si aparent a facut un pacat mortal...ridicole timpuri.

Un alt mesaj puternic in acest film este anti-bisericesc dar ultimamente anti-religios in totalitate. Vedem maicute batrane care se comporta ca niste gardieni ai unei inchisori batandu-si joc de fete, batandu-le maniacal sau torturandu-le psihic...un comportament deviant si nejustificat. O sansa de scapare era la orice iesire insa adevarata inchisoare pentru aceste fete a fost familia lor care le-a trimis aici si in general lumea intreaga care nu le accepta. Fug de la manastire, se duc acasa si sunt aduse inapoi de tati in ritm de pumni trasi in fata. Imi pare sincer rau ca au trait asemenea vremuri (da, e inspirat din fapte reale) si nu pot deca sa rasuflu ca nu mai exista astfel de locuri decat cele cunoscute ca inchisori unde sunt tratate oarecum la fel dar macar acasa, acolo unde este cazul, ii asteapta o familie...

Realizarea filmului e top-notch dar daca nu m-a satisfacut pe mine povestea in general, asta e...dar chiar si asa, asta nu inseamna ca filmul asta nu apeleaza mai mult la publicul feminin. Aa, si inca ceva...inca o data, Marea Britanie ne-a aratat ce uratenii de femei are...da urate cu crengi, nu altceva. Cele dragute, dar atat, sunt alese special sa mai balanseze efectul dat de urate dar fratele meu...uhh.

7.4/10

duminică, 21 martie 2010

Inherit the Wind {1960}

Ce frumos le zice filmul asta...le zice inteligent, calculat, mai tipat din cand in cand ca doar e drama in sala de judecata si doar la credinciosi nu poti sa vorbesti cu frumosu, dar ii atinge pe credinciosii in biblie fix acolo unde trebuie si unde, inevitabil, ii doare. Ii loveste la inteligenta (daca au) si la orgoliu...

Filmul ne prezinta un caz deosebit de interesant pentru intreaga umanitate...nu numai din cauza ca vorbeste despre credinta, despre ce e real si ce nu, despre ce exista sau nu...vorbeste despre libertatea de exprimare. Adica eu, ca om cu drepturi, am voie sa spun orice ineptie imi trece prin cap. Bineinteles, in film nu este un asemenea caz pentru ca omul care a fost acuzat ca isi invata elevii teoria evolutionista a lui Darwin nu a spus o ineptie ci un adevar la fel de evident si clar ca nasul de pe fata omului.

Eu personal m-am bucurat de fiecare data cand deschidea gura un agnostic, un ateu sau un evolutionist in filmul asta...in mare parte pentru ca spunea si ce gandesc eu dar si pentru ca-i umilea in cel mai crunt mod pe credinciosi. Filmul e unul care isi bate joc de felul de a fi a credinciosilor...flamboianti, ridicoli, teatrali...pentru ceva ce nu exista. Nu mai trec la dovezi clare cum ca religia a impedicat existenta tehnologiei cu aproape 1000 de ani...nici la faptul ca aproape toate razboaiele purtate in istorie, cele mari, au fost conduse de concepte religioase deformate si retardate...sau cruciadele din evul mediu, timpuri pe care acum nu le credem daca sunt povestite...oroarea, nedreptatea, lipsa totala a umanitatii.

Filmul a fost nominalizat la 4 Oscaruri...nu a castigat nici unul desi excela la fiecare dintre ele pentru ca a fost un film inaintea timpurilor. Dar ce sa mai zic de film...la noi in tara nici nu este pomenita teoria evolutionista a lui Darwin. Sunt numai profesoare tampite care spun acum ca biblia trebuie interpretata cand nici acum 100 de ani era luata litera cu litera. Ce mai...

Mesajul filmului e clar desi finalul impaca majoritatea (oi) si trebuie o minte deschisa sa-l vizioneze si sa-l inteleaga. Sa inteleaga de ce se cearta oamenii aia acolo...atentie, nu e numai despre religie. Tripla recomandare.

9.55/10

Killer's Kiss {1955}

Dupa parerea mea, asta e primul film al lui Kubrick unde se vede manuta lui geniala...Povestea are lipsuri, ce-i drept, insa e pur film-noir cu gangsteri. Un bataus ratat se indragosteste in doua zile de vecina lui din apartamentul de vis-a-vis, aceea la care se uita cand se schimba sau cand se pregateste de culcare...dar sentimentul e reciproc.

Intr-o seara se aude un tipat de la ea din apartament...eroul nostru, boxeorul, fuguta-fuguta ajunge la ea imediat dupa ce a scapat vinovatul. Vinovatul e mafiotul care are grija de frumuoasa de vreo doi ani (sau cat s-a mentionat, ca am uitat). Nu conteaza...ceea ce conteaza e ca povestea e puerila si mult sub nivelul celorlalte povesti profunde ale lui Kubrick. Aici a fost insa un exercitiu de imagine cinematografica si cateva simboluri ici si colo. Scena de balet in timp ce tipa povestea despre viata ei...frumos, fuga printre blocurile inalte (imaginea de mai sus) si apoi pe acoperis...frumos si tensionant, jocurile de lumini specifice filmelor noir...frumoase.

Eu cel putin la asta m-am uitat. Kubrick a ales subiectul asta cu boxul din cauza ca facuse cu 4 ani mai devreme un scurt metraj despre ziua unui boxeor si stia deja subiectul destul de bine. Aici l-a detaliat si lungit...si a prezentat sfarsitul carierei unui boxeor impreuna cu un subiect popular la acea vreme, aceea a unor gangsteri mafioti.

Dar a fost interesant...e intotdeauna interesant sa vezi primele produse ale unui mare regizor.

7.75/10

+ Bad Boys (1983) - 6/10 - slab si uber melodramatic...plus exagerat si over-acted.

Tengoku to jigoku {1963}

Heaven and Hell

O poveste care in ciuda avansurilor tehnologice ramane inca de actualitate pe plan uman. Durata filmului este o problema in acest caz...desi nu plictiseste sau altceva, pur si simplu, la doua ore jumate e destul de obositor mai ales cand in prima jumatate a filmului actiunea filmului se petrece intr-o singura camera, cea de sus. Insa regizorul, bine-cunoscutul Akira Kurosawa transforma romanul lui Evan Hunter intr-o piesa de teatru tensionanta si interesanta pentru oricine...dar asta numai in prima jumatate.

In a doua jumatate vedem anatomia la nivel celular a unei investigatii complicate si fara prea multe capete de pornire, in mare parte din cauza unui monstru care si-a gandit planul de executie la cel mai mic detaliu. Ce a facut acest monstru? A rapit copilul personajului principal, unul din actionarii principali la o companie ce produce pantofi cu toc. Prima scena il prezinta pe acesta impreuna cu alti 3 actionari incercand sa-l dea afara de actionarul principal, unindu-si puterea. Din aceasta scena aflam ca Kingo Gondo (Toshiro Mifune) respecta aceasta meserie si nu vrea sa o distruga cautand profit in pantofi prost facuti...da o lectie in afaceri si respect pentru publicul tinta.

In scenele urmatoarea continua caracterizarea lui insa si a celor din jur. El e un om bun care se gandeste la familia sa. Faptul ca rapitorul a rapit copilul gresit, nu pe al lui, il face sa gandeasca mai rece desi cu 5 minute inainte ar fi dat toti banii din lume daca era copilul sau. Alegerea lui nu consta numai in supravietuirea baiatului soferului sau ci si in traiul pe care il vrea in viitor pentru el dar in special pentru familia lui. Pana la urma face o alegere care este in favoarea lui pe termen lung dar tot aceasta alegere l-a dat afara din meseria pe care o iubea.

Scene construite superb, detaliate...insa naivitatea unor replici si situatii e de inteles pentru vremea respectiva. Ca sa nu mai vorbesc de discriminarile pe fata ale barbatului fata de sotia lui. Erau alte vremuri, e de inteles. Din cauza ca nu e tocmai un film ce ramane nemuritor la capitolul dialog nu o sa primeasca nota maxima din partea mea insa in rest, filmul e excelent construit, plin de detalii legate de actiunile politiei in cautarea unui criminal. Probleme mai sunt si in situatiile utopice si perfecte ce se intrezareau...media e de partea politiei, politia este de partea celui bogat care initial era dispretuit de acestia...insa toate se leaga frumos si cursiv din cauza ca a fost vorba de alegeri...alegerile pe care le-a facut autorul romanului, autorul scenariului...au infaptuit in final un caz fericit cu final fericit...De vazut.

9.25/10

sâmbătă, 20 martie 2010

Martha {1967}

Film vazut in vreo 3 reprize cu o ora intre ele. Ah, ce-mi plac vizionarile de genul asta...nu chiar. Dar cu toate astea si-a indeplinit scopul si anume acela de a ma face sa rad ca un tont instantaneu si necontrolat.

Nu pot sa zic exact care scena e mai amuzanta decat alta dar in general cele in care persoanajele sunt imbatate crita sunt deosebite insa personajele in sine sunt delicios de amuzante...cum ar fi neindemanaticul de 17 ani, naiv si tont...grasanul ochelarist, mecanic pe vapor care habar n-are meserie insa are o voce de tenor...tipul responsabil de comunicari, dislexic (si el trebuie sa se ocupe de mesajele Morse) care a crescut in biroul sau o adevarata gradina de trandafiri de toate felurile inclusiv experimente combinand doua feluri de trandafiri...bucatarul care pregateste intregului echipaj numai delicatese ca macar aici sa fie domni daca in rest sunt marinari originali, necipliti si nespalati...si inchei cu tipul responsabil cu bagatul carbunelui in focar, cu un petic pe ochi (ca un adevarat marinar/pirat) care isi prezinta mainile spalate capitanului, in rest fiind plin de funingine...si asa mai departe.

Filmul nu e deosebit in vreun alt fel decat prin comedia lui. Au trecut peste 40 de ani si inca se mai poate rade la poantele din film...pentru ca e vorba de comedie simpla si eficienta, betivi (iar astia sunt intotdeauna amuzanti) si oameni cu personalitate, originali. Poti sa intelegi instant de ce a ajuns un film cult prin lumea maritima dar in particular in Suedia, Danemarca dar in general in tarile de nord. Filmul e absolut hilar si trebuie vazut, absolut.

Probabil singurul motiv pentru care pe imdb e trecut la gen "family" e pentru ca toti cei de pe nava, desi nu sunt rude de sange, sunt o mare familie unita ce iubesc nava asta ruginita pana la moarte...Martha.

8.3/10

RoBlogFest 2010

Multumita voturilor voastre, oricine ati fi...am ajuns in runda a doua (si ultima) de la RoBlogFest 2010, singurul concurs pentru bloggerii din Romania.

Acum, nu pot spune de ce trebuie sa ma votati pe mine...pentru ca nu stiu. Dar mai bine ma votati pe mine decat un blog unde lucreaza si 3-4 oameni, impartind munca. Aici e munca unui singur om, un umil iubitor al cinematografului universal. Nu sunt eu cel mai bun scriitor, nici cu gramatica nu le am in mod deosebit insa fiecare din comentarii vine de la mine, din propria capatana, dupa propriile interpretari ale filmului. Cam asta rezulta cand iti place sa faci ceva...munca care nu te plictiseste, nu devine M0n0tona si la care evoluezi constant (cred si sper).

Asa ca, daca cititi acest rand dati un click in dreapta, acolo unde scrie "Apasa aici ca sa ma votezi", fa-ti un cont (nu ar trebui sa dureze mai mult de 2 minute) si da un click pe "voteaza-ma" din dreptul numelui meu. Am sa va raman intotdeauna recunoscator...asta daca castig sau ceva :)) . Daca nu, ne mai vedem si la anul...conturile raman valabile. Anul trecut am uitat sa particip desi puteam...Eh.

Multumesc anticipat...

Suna no onna {1964}

Woman of the Dunes

Eh, asa da...un asemenea film nu vezi in fiecare zi...sau in fiecare saptamana...sau chiar in fiecare luna...e extrem de rar un asemenea film si nu ma refer ca e greu de gasit ci e greu sa dai de el prin cautarile pe care le faci. A fost un film nominalizat (doar?) la cel mai bun film strain in 1965 si cel mai bun regizor dupa un an...de ce dupa un an? Probabil pentru ca i s-a ridicat notorietatea si au simtit cei din academie ca trebuie luat in considerare...insa nu a castigat. Pacat.

Filmul e deosebit si ca sa va faceti o idee am sa povestesc putin intriga ca sa va faceti o idee. Un profesor din Tokyo e pasionat de gandaci, e entomolog amator si ii cauta in mod deosebit pe cei de la malul marii de prin nisip. Intamplator e si un mic desert langa mare...plin cu gandaci, la propriu si la figurat. Ajunge aici, ii gaseste insa uita de trenul inapoi spre oras asa ca apeleaza la un localnic pentru cazare. Acesta il indruma spre un loc ciudat unde trebuie sa ajunga cu o scara din franghie. O femeie locuieste singura la fundul unei gauri inconjurate de nisip. O imagine terifianta si superba in acelasi timp. Singura ei sarcina este sa traiasca ca sa scoata nisipul din gaura sau traieste din cauza ca scoate nisipul din gaura...

E cica si erotic dar pe langa doua scene nu e nimic deosebit de erotic, ma asteptam la ceva si mai si. Am fost dezamagit :)) . Dar nu, mai putin a contat erotismul...ce e important e ca un om nevinovat a fost tras intr-o capcana si traieste acum intr-o gaura de unde trebuie sa scoata nisipul...se lupta cu forta vantului si forta dunelor ce sunt in stare sa inghita orase sau chiar capitale. Vroiam sa spun initial ca aceasta gaura e o metafora pentru o casnicie nedorita din care nu poti scapa sau e un mesaj negativ pentru guvern sau puterea care conduce tara...trebuie sa faci ce spune, cand spune ca de nu te poti inneca in propriul necaz...dar mergea daca era din China filmul asta...oricum, la chinezi comunismul e zeiss pe langa ce a fost la noi. Trecem mai departe. Metafora cu casatoria e oarecum valabila si deprimanta in acelasi timp pentru cineva care inca nu e casatorit.

In cele din urma este un thriller plin de suspans si teroare psihologica...o inchisoare din care nu exista scapare si chiar daca exista e imposibil sa fugi mai departe. Pentru localnici nu exista nici un castig, pentru nimeni nu exista castig...poate doar prin faptul ca sunt obligati, cei din groapa, sa munceasca pentru a-si castiga existenta...ratiile vin o data pe saptamana, insa pot cumpara obiecte cu treburile pe care le fac. Aici nu m-am prins exact ce fac pentru ca in afara de a scoate nisip din gaura o singura data am vazut-o pe ea punand margele minuscule ca firele de nisip pe ata...atat.

E un film superb care trebuie vazut...e ceva unic si deschis la interpretare.

9.6/10

vineri, 19 martie 2010

Land and Freedom {1995}

Un film extrem de politic a carui actiune se petrece in Spania celui de-al doilea razboi mondial. Fiind atat de politic tinde sa nu placa la toti, inclusiv subsemnatul...Subsemnat caruia nu ii pasa de politica din cauza ca e in general corupta si idioata. E atat de simpla. Pana la urma tot singuri razbatem in viata fara ajutorul multora, iar politicienii sigur intra in cateogoria celor care nu ajuta pe nimeni cu nimic...exceptand propriile persoane.

Stalinism, fascism, comunism...multe ism-uri. Multe si inutile, fiecare corupta in alt nivel insa una din ele trebuie sa iasa in evidenta aici pentru ca nu pot castiga toate. Fascismul este fericitul castigator in acest film...din cauza celelalte doua sunt in tabara opusa personajelor principale. Ce iese in evidenta la filmul asta? Scenele de batalie cu enspemii de gloante, nu foarte specatculoase dar pentru aerul general al acestui film cu siguranta ies in evidenta. Altceva...pai o anume scena care are loc in jurul unei mese marisoare unde s-a facut o adunare generala pentru a se vota o chestie (colectivizarea pamantului)...scena are un aer ca ar fi improvizata de catre actori insa si reala in acelasi timp. Pare a fi condusa de oameni fara antrenament in acting care au o idee ce trebuie sa zica insa parca nu au un script exact...de unde si balbaiturile si replicile spuse parca fara suflet sau cu un suflet artificial, fals.

In final e un film propagandistic care prezinta cum a fost viata in Spania in 1940 si ceva...oameni venind din mai multe tari pentru a se uni pentru o cauza comuna, un razboi pierdut din start, deziluzii si eroism fals sau autentic, in functie de persoana. Totusi mi se pare ciudat pentru un strain sa lupte pentru o tara care nu-i a lui decat daca are ganduri de grandoare de dupa victorie.

7/10

Shutter Island {2010}

Insula Shutter e un loc plin de mister si enigme. Si una din aceste enigme trebuie rezolvate de personajul lui Leonardo DiCaprio, politistul Teddy Daniels cu un trecut intunecat in cel de'al doilea razboi mondial cand a facut parte din campania care a eliberat Dachau, un celebru lagar al nazistilor. Traumatizat de evenimentele petrecute acolo s-a ales cu o dependenta de alcool...insa a avut o sotie frumoasa (Michelle Williams), o slujba buna si nici un copil...sau...

Cu toate astea aici nu e vorba decat despre ceea ce vedem. Ceea ce este la suprafata. Superficialul. In acest caz, acesta are functia de a te induce in eroare...e simplu. Fiind un mister din start trebuie sa gandim cat se poate de obiectiv pentru ca nimic nu poate fi real, sau ceea ce percepem a fi. In mod evident trebuie sa privim la personajul principal si dramele pe care le constientizeaza. Fiecare e acolo pentru un motiv dar nu poti fi sigur niciodata pentru unul din ele. Asta e si farmecul la un film de mister, unele detalii sunt anume inlaturate total pentru ca spectatorul sa nu stie pe ce lume se afla sau unde sa se uite pentru a deslusi misterul. Farmecul nu e sa incerci sa-l rezolvi din timp, inaintea filmului ci sa urmaresti pe parcurs cum se desfasoara cu o pagina de papirus infasurata care tot iti arata cate o replica, cate un detaliu...

Aici in final, totul ramane oarecum deschis dar in mare se intelege ce s-a intamplat. Misterul a fost elucidat si totul a stat in constructia lui. Scorsese nu face de obicei filme de acest gen si mana lui nu pot spune ca se vede prea puternic. Dar genul filmului nefiind ceva ce face el de obicei nici stilul nu poate fi asemanator. Pentru mine nu a contat atat de mult cine a regizat acest film ci felul cum e scris si asta, mi-am dat seama e destul de simpla. E ca si cum te uiti la un film cu 10 minute mai tarziu. Iti lipsesc elemente, detalii importante...la un mister tocmai asta e chestia principala. Detaliile ce se petrec inainte de a incepe actiunea filmului sunt cruciale. Au fost scoase ca tocmai in final sa aiba sens ce s-a intamplat in film.

Filmul e bun, am inceput bine anul asta, cu un film bun spre foarte bun...si mai e si Scorsese deci nu e facut de un incepator in ale cinematografiei chiar daca situatia sta diferit la capitolul scenarist. Laeta Kalogridis a mai scris scenariul la vreo doua seriale si 3 filme mediocre sau proaste (Pathfinder - prost, Alexander - prost, Night Watch - distractiv). Aici le-a iesit insa. E un film ce distreaza si te pune la gandit, satisface ambele tabere, criticul cat si spectatorul de rand.

8.5/10

joi, 18 martie 2010

He Who Gets Slapped {1924}

Un film deosebit de puternic si profund din era cinemaului mut. De fapt nu m-a mirat deosebit de mult faptul ca e un film atat de bun. Subiectul fiind unul nemuritor nu poti sa gafezi prea mult la crearea unui asemenea film, film care este condus de forta invizibila a subiectului puternic.

Despre ce e subiectul...despre viata, despre ce se intampla multora...un om genial a descoperit o informatie importanta despre omenire, originea ei. Se poate sa fie vorba despre cuvintele lui Darwin dar nu se vorbeste deloc despre ce descopera acest om, pentru ca asta nu e important. Important este ceea ce se intampla in continuare. Inselat de un prieten bun, asa cum se intampla in viata, dusmani in propria curte, umilit mai tarziu in fata unor oameni pe care ii respecta, ajunge la circ pentru a fi clovnul cunoscut pentru ca primeste palme...si toata lumea trebuie sa rada.

E trist, pentru ca noi, ca spectatori stim motivul adevarat pentru care face umilinta asta continua...e ca o pedeapsa persoanala pentru a retrai de mai multe ori cel mai umilitor moment din viata lui cand incredibilul s-a intamplat. Cel mai bun prieten al sau i-a furat munca de o viata si o prezinta "academiei" ca si cum ar fi fost munca lui. Si cireasa de pe tort...ii fura si sotia. Evident, evenimentele s-au exagerat pentru a arata rezistenta unui spirit uman care nu face "normalul" sa innebuneasca.

Totul insa se bazeaza pe razbunare sau pe simplul fapt: "cel ce rade la urma rade mai bine". Filmul e interpretabil pe multe nivele folosindu-se simboluri in multe scene...dar un alt element important este si actingul actorilor si cum stim, in filmele mute, se poarta pantomima, exagerari ale miscarilor trupului pentru a se sublinia un sentiment sau traire. Si in aceste miscari se afla si multe detalii in poveste...coaserea inimii de panza inapoi pe costumul de clovn de catre femeia iubita in mod special este o scena superba, trista si romantica...

Filmul e frumos si induiosator. E de vazut.

9.3/10

luni, 15 martie 2010

Les choses de la vie {1970}

The Things of Life

Da, mai sus e o masina...masina a fost unul din personajele cheie in acest film frantuzesc foarte bun. A fost obiectul in jurul caruia a stat tot filmul. A fost cel care a starnit intriga si obiectul care a starnit sirul de intamplar/amintiri pe care le are personajul principal.

Nu pot spune ca e un film previzibil in schimb daca ai incredere in ceea ce se relateaza pe parcursul lui atunci singurul tau gand e ca la final se intampla ceva teribil. Personajul principal se descopera nu imediat ci dupa ce vedem o scena a unui accident cu masina. Doi dintre vinovati (sau nu chiar) stau inspaimantati pe strada incercand sa isi justifice fapta...nici unul nu e vinovat insa a fost o circumstanta nefericita pentru soferul masinii de mai sus. Constructia filmului il face unul interesant de vizionat. Pe langa imaginile despre viata acestui om vedem franturi din accident si toate au inceput cu o derulare pe dos a accidentului...semn ca s-a stabilit personajul principal si povestea ce o va spune.

Viata acestui om a fost una tipica insa nu lipsita de aventura...s-a prins in film scene importante, nu din intreaga lui viata, ci dinspre sfarsitul vietii sale, inca un semn ca e posibil ca sa nu fi murit in urma accidentului pentru ca, asa cum stim, cand un personaj moare vede in fata ochilor sai intreaga lui viata. Insa se lasa cu dezbatere acest subiect. O scena cu tatal sau, cu mama sa, cu sotia sa, cu fiul sau, cu prietenul lui cel mai bun si bineinteles, daca un francez se respecta, cu amanta sa. Luate pur ca un capitol din viata lui nu sunt interesante sau originale. E o viata tipica...insa felul cum a fost prezentata a fost atat tulburatoare cat si revelatoare pentru natura si adevaratul sentiment al personajului principal.

In aceste franturi vedem la cine a tinut cel mai mult, ce simte fata de persoanele din viata lui, care ii sunt importante si care nu. Intr-un fel, vedem esenta personajelor la care a tinut, cu complexitatile sau "simplitatile" lor. Este un film profund care vorbeste despre adevaratele valori din viata unui om. O poveste simpla, spusa neliniar, filmata superb cu imagini memorabile.

9.25/10

duminică, 14 martie 2010

The Bad and the Beautiful {1952}

Au incaput de toate in filmul asta de doua ore. Doua ore care spre surprinderea mea au trecut zburand. Cateodata e obositor sa urmaresc filmele vechi dar uneori se intampla sa mai dau peste un film care imi trezeste interesul. De fiecare data e un film interesant si deosebit...

De aceasta data a fost o versiune a filmului "All About Eve" dar cu un rol principal masculin in vedere. Jucat de Kirk Douglas, Johnatan Shields este un tanar cu un adevarat spirit al afacerilor in film. E un producator innascut si stie exact ce doreste cand vine vorba de copilul sau. Copii sai sunt filmele si doreste sa le faca atat distractive pentru public cat si vesnice. In fond si la urma urmei este un film despre industria de facut filme, una vazuta in lupa urmarind conflictele din spatele camerelor de filmat dintre oamenii importanti ce creaza un film...producatorul, regizorul, actorul sau actrita din rolul principal si scenaristul. Cei 4-5 cei mai importanti oameni dintr-un film. La atatia se rezuma un film la urma urmei...evident, cu cat mai mare cu atat trebuie mai multi oameni...

Shields e un tip care stie ce vrea si face rost de ea indiferent ce trebuie sa faca. E rece si bland in acelasi timp, e sarmant si insistent, e smecher dar cam asta iti trebuie sa reusesti in industria asta. Trebuie sa fii cu doua fete sau mai multe pentru a fi pe placul cerintelor fiecaruia pana cand nu mai ai nevoie de ei. Atunci, ii tratezi ca un gunoi. Vedem aceasta caracterizare intensa a personajului principal din aventura in lumea filmelor a trei oameni. Mai intai un regizor care doreste sa devina mare, apoi a unei actrite superbe (jucata de Lana Turner) care isi ineaca amarul in bautura si mai tarziu in partea a treia a unui mare romancier american care e chemat in Hollywood sa scrie scenariul la unul din cartile sale...o reteta de succes garantat.

Filmul a luat 5 Oscaruri...pentru cea mai buna actrita in rol secundar (sotia scriitorului din ultima parte), scenografie alb-negru, imagine alb-negru, costume alb-negru si scenariu. Kirk a fost nominalizat dar nu l-a castigat. Scenariul e pe placul criticilor...vorbeste intens despre meseria legata de cinematografie insa sunt introduse corect si frumos si parti de dragoste, ura si inselaciune. E un film aproape complet.

9/10

sâmbătă, 13 martie 2010

Dolce far niente {1998}

Nae e un regizor foarte bun. Cel putin asta iti dai seama dupa celelalte filme ale sale si dupa ce il auzi vorbind despre filmele sale si despre altele doua zile la rand (plus ziua de azi, mai tarziu). Ce a fost surprinzator, insa, e ca atunci cand a venit vorba sa vorbim cu el dupa vizionarea acestui film, ieri, n-a intrebat nimeni nimic despre film...nu s-a pomenit nimic despre el pentru ca majoritatea au simtit, inclusiv regizorul, ca e un film care nu prea merita comentat sau mentionat prea mult.

E o vrajeala europeana care nu are aproape nimic romanesc...si tocmai acest element fac celelalte filme ale lui Nae sa iasa in evidenta si sa fie atat de bune. Dolce far niente e o povestioara fara intriga, putin cam plictisitoare, fara directie...e o telenovela in italiana si franceza despre lasitatea unui tip care se auto-critica "fara numar" despre alegerile pe care le face in relatiile sale cu femeile pe care doreste sa le cunoasca (mai indeaproape)...se comporta ca un adolescent din ziua de azi si cu toate astea are 30-40 de ani. In fine...

Ce a fost interesant...prima scena care a prezis intr-un fel ce avea sa se intample in final. Metaforica si simbolica dar finalmente improbabila si pur circumstantiala, de dragul unui final circular. Filmul a avut cateva momente amuzante, oarecum romanesti, dar s-a ras in general fortat la ele din cauza efectului de turmita...ca sala a fost mica rau.

Actorii au jucat bine dar dupa unele standarde au jucat banal spre prost. Nici unul nu a iesit in evidenta dar intreg filmul a fost un exercitiu pentru Nae sa vada ce reuseste daca lucreaza cu straini...pentru a evolua, pentru a ajunge cu un pas in fata spre locul care vrea sa-l atinga...un Oscar pentru cel mai bun film strain. Visul acesta il avea pana in 2000, acum deja au trecut 10 ani, si visul asta e tot mai improbabil dupa parerea lui. Ceea ce conteaza acum e sa scoata filme bune ca cele pe care le-a scos si inainte de acesta dar mai ales dupa. Nu il recomand.

5/10

Vine Caranfil în Iaşi !

Da! Atentiune, atentiune! Cel mai bun, cel mai mare regizor roman al momentului vine in capitala Moldovei, orasul inconjurat de 7 coline, IAŞUL!

Nu pot decat sa spun ca aceasta stire ma incanta foarte mult, fiind un fan al filmelor sale...insa si mai mult pentru ca am sa fac parte din echipa care il primeste aici pentru un medalion in numele lui. Fundatia culturala "TIMPUL" si Centrul National al Cinematografiei (CNC) sunt initatorii acestui medalion dar a fost ideea fostei mele sefe de voluntari de la IIFF, de anul trecut, cu care am tinut legatura si mai frecventam si filmele de la Clubul Cinefililor, Ana Chiricescu. Deci laudele merg la ea pentru aceasta idee...

Vine in perioada 12-14 Martie 2010...o sa aiba loc intalniri, discutii si proiectii cu, bineinteles, filmele lui.

Pe 12 Martie la ora 17 il intalnim in aula Universitatii "Al. I. Cuza", sala mare din corpul mare, principal al Universitatii. Proiectie a filmului "E Pericoloso Sporgersi" din 1993. Intrarea este libera si la sfarsit se lasa cu discutii si intrebari de la public pentru regizor.

Pe 13 Martie la ora 16 il vedem in Sala Studio a Universitatii de Arte "George Enescu". Filmele care o sa fie rulate aici sunt "Frumos e in septembrie la Venetia" din 1983, un scurt-metraj care l-a facut la 23 de ani...si "Dolce far niente" (1998). Aici ma astept sa fie asaltat de intrebari de la studentii de la arte...sper sa fie bune. Intrarea aici este de asemenea libera. Seara la 19:30 la Cinema City avem o proiectie speciala a ultimului sau film "Restul e tacere" (2008) si aici ma astept sa vina multa lume, mai ales ca e un film foarte, foarte bun. Nu stiu insa sigur daca o sa fie gratis sau nu. Postul asta o sa ramana primul pana la 14 Martie asa ca o sa mai fac modificari la el daca este necesar.

Pe 14 Martie tot la ora 16 il asteptam la Ateneul din Tatarasi pentru proiectiile filmelor deja clasice romanesti "Asfalt Tango" (1996) si "Filantropica" (2002). Intrarea este tot libera. Pentru mine, Filantropica inca este cel mai bun film romanesc din cate am vazut. Nae si Lucian Pintilie sunt doi regizori de studiu pentru cinematografia romaneasca. Insa aici e vorba despre Nae Caranfil si pentru el merita sa rapim o dupa-amiaza din fiecare zi a weekendului + vinerea ce il precede din zilele 12, 13 si 14 Martie 2010.

Va asteptam!

Atentionare: S-a modificat ora la Cinema City, inainte era 20:00...acum e 19:30.

joi, 11 martie 2010

Idioterne {1998}

Facut dupa Dogma 95, la fel ca si Festen, Idiotii e un film regizat neoficial de catre Lars von Trier (Dogville, Antichrist) insa care e scenaristul.

Care e primul sentiment cand incepi vizionarea acestui film? Sentiment care apare cam dupa vreo 10-15 minute? E uimirea urmat indeaproape de tulburare si neintelegere. Dupa un timp, urmarindu-i pe idioti incerci sa-i descifrezi, sa le intelegi intentiile...insa ma tem ca acesta nu este scopul acestui film. Scopul lui este sa trezeasca trairi in spectator. Sa traduca din actiunile lor o eliberare din catusele consumerismului, standardului fals, al normalului asa cum e perceput de majoritatea. Poate fi tradusa ca o natie hipioata mai artistica in sens pur teatral.

Sunt oameni care vad dupa superficial insa numai temporar. Au gasit un loc in care pot scapa de lumea reala, de slujba, de familie, de responsabilitate si pot fi, aici, ce vor ei...insa majoritatea aleg sa joace rolul retardatului mintal...intr-un fel pentru a simboliza retardul lor fata de ce e cunoscut ca normal si firesc. Si-au creat o utopie din betisoare al carui viitor este sa se doboare...cu ei in ea. Idiotii nu e numit degeaba asa...chiar e povestea unor idioti care intr-un fel stiu ca nu sunt in stare de nimic, sunt intruchiparea mediocritatii si singura lor scapare din banal este acest "club" in care iau parte. In acelasi timp se vad cateva momente autentice si frumoase in acest film...scena de dragoste intre cei doi retardati de la etaj, nu orgia grafica de la parter...o scena care arata prin acting simplu, inceputurile romantismului in specia umana...esenta pura a dragostei...capturata prin miscarile simple, timide si duioase intre doi oameni care se iubesc.

Alta scena ar mai fi cea de prin final cand mama traumatizata de moartea copilului ei mic alege sa faca ceva curajos insa de inteles, avand in vedere prin ce a trecut. Ajungi sa crezi ca e chiar retardata, ca e cu adevarat nebuna, avand in vedere ca nu a mai trecut pe acasa de 2 ani de zile.

Cu toate astea, nu pot spune ca il recomand...poate nu e pentru toata lumea. Poate unii o sa ramana cu partile mai urate si deranjante din film. De ce alegeau sa faca pe retardatii am zis, intr-un fel, dar simti ca intotdeauna o faceau cu un pas sau doua prea mult. Are multe parti urate care nu pot fi uitate dar probabil asta s-a vrut sa se arate.

7.5/10

luni, 8 martie 2010

Oscar 2010

Hai ca incepe si chestia asta in cateva minutele...ca si anul trecut: live-blogging, daca se numeste asa...(ups, aceeasi poanta ca anul trecut...trebuie sa mai schimb scenaristii)

Deocamdata le pun asa, dar pana la sfarsit o sa fie in ordinea in care sunt "strigate"...iar premiul cel mai mare e la final.

Cel mai bun actor in rol secundar: Christoph Waltz pt. Inglourious Basterds...1/24 ghicite.

Cel mai bun film de animatie: Up - regie: Pete Doctor...2/24.

Cel mai bun cantec original: "The Weary Kind" - T-Bone Burnett, Ryan Bingham...3/24

Cel mai bun scenariu original: The Hurt Locker. SHIT, SHIT, SHIT!!! Ah well...

Cel mai bun scurt metraj - animatie: Logorama. Da, n-am ghicit dar e bun.

Cel mai bun documentar - scurt metraj: Music by Prudence. Again, nu-i cel ales.

Cel mai bun scurt metraj: The New Tenants. Astea sunt imposibil de ghicit.

Cel mai bun machiaj: Star Trek. 4/24

Cel mai bun scenariu adaptat: Precious: Based on the novel Push by Sapphire - Geoffrey Fletcher - se intampla multe chestii ciudate anul asta :))

Cea mai buna actrita in rol secundar: Mo'Nique pt. Precious 5/24

Cea mai buna scenografie: Avatar 6/24

Cele mai bune costume: The Young Victoria ... oarecum l-am ghicit, dar nu chiar. Alesesem Coco inainte de Chanel.

Cel mai bun montaj de sunet: The Hurt Locker. Avatar dudes, a pierdut...dar merita si Hurt Lockerul.

Cel mai bun mixaj de sunet: The Hurt Locker. Aceeasi chestie ca mai sus.

Cea mai buna imagine: Avatar. This is bullshit. Cei de la academie habar n-au ca e 60% CGI.

Cea mai buna coloana sonora: Up - Michael Giacchino. 7/24

Cele mai bune efecte speciale: Avatar 8/24

Cel mai bun documentar: The Cove 9/24. YES!

Cel mai bun montaj: The Hurt Locker 10/24

Cel mai bun film strain: El secreto de sus ojos. WTF ma, WTF?!?!?!

Cel mai bun actor: Jeff Bridges 11/24

Cea mai buna actrita: Sandra Bullock 12/24

Cel mai bun regizor: Kathryn Bigelow 13/24

Cel mai bun film Oscar 2010: The Hurt Locker

Nu seamana cu cele pe care le-am facut pe acest blog insa sunt cele care le-am facut la un concurs...e totusi vorba despre ce o sa castige, nu ce vreau eu sa castige.

Revin cu completari:

Deci...I.B. a luat o mega tzeapa miseleasca in seara asta. Comportamentul academiei fata de acest film a fost de cea mai joasa speta. Nu tu cea mai buna imagine dar il ia Avatar care e 60% facut pe calculator? Nu tu cel mai bun scenariu original care de departe e cel mai bun scenariu de anul asta, cel din T.H.L. fiind plictisitor si neinteresant...Nu tu cea mai buna editare, chiar daca am zis ca o sa castige THL? De ce nu putea sa fie o surpriza aici?

Si THL e si din 2008. Ce tampenie. Ce joc murdar din parte academiei. Daca nu era tampenia putin-peste-mediocra THL nominalizata anul asta IB curata podeaua cu toate premiile pe care le-a ratat, desi a fost nominalizat. E pacat. Acum o sa ramana in istorie un film cu iz independent pe cand academia nu face chestii de genu asta...le alege mari si colosale. Cel putin asa era la inceputuri, in vremurile frumoase. Iti aratau ce poate sa fie un film...nu cat de mic poate sa fie. Dar pe de alta parte ma bucur ca Avatar nu o sa fie amintit peste ani ca fiind castigatorul Oscarurilor de anul asta. Am suflat usurat dar deja de la mijlocul ceremoniei stiam ca o sa se intample asta.

Avatar a fost ignorat la greu dar a primit atentie unde a meritat, in afara de imagine, aici nu. Efecte si scenografie. Oricum, pentru mine tot I.B. ramane filmul anului si unul din cele mai bune filme facute, a intrat oricum in top 100.

Dar s-a terminat si anul asta si inca o data academia ma dezamageste. La anu nu cred ca ii mai incant cu atentia mea la ore atat de tarzii. N-are rost. Depinde ce o sa fie nominalizat, poate. Oricum, a fost extraordinar de plictisitoare ceremonia si in afara de vreo 2 faze...Ben Stiller in costum de Na'vi si discursul Sandrei, cam nimic de mentionat. Cei doi prezentatori au fost varza...exceptand gluma cu evreii catre Waltz.

Dar s-a facut semi-dreptate. Sunt multumit chiar daca nu a castigat ce am vrut. Evident ca se intampla.

Seom {2000}

The Isle

Socant. M-am simtit de parca am vazut o versiune koreana a filmului Antichrist. Filmele lui Kim Ki-duk sunt facute in asa fel incat nu te pot plictisi. Vizual sunt superbe, fiecare imagine e asteptata (mai ales cand vine vorba de vreme), fiecare cadru gandit de o minte artistica care stie sa scoata si sa puna cat mai multe in imagine pentru a introduce detalii care mai de care...

Socant a fost pentru ca e vorba despre doua suflete distruse. Unul si-a omorat sotia si amantul ei in timp ce i-a prins in casa impreuna, ea a fost parasita de iubirea ei...insa nu se stie exact cum, dar cel mai sigur s-a inecat in acest mic golfulet pe care, acum, il conduce ea. Ea inchireaza aceste mici casute ca niste insulite ce impanzesc in numar redus golfuletul...si pe langa asta vinde produse pentru pescari si ocazional pe ea insasi. Socant a fost pentru comportamentul celor doi...carligele de pescuit nu sunt facute pentru ce au facut ei doi...si le-au bagat unde nu trebuie. Socant a mai fost si pentru cruzimea fata de animale, reala si dureroasa. Pesti proaspat prinsi omorati cu cutitul, pesti lasati sa moara din lipsa de apa intr-un acvariu, caine batut, pasari aruncate in apa cat sunt in colivie...nu a fost tocmai placut.

Partea proasta e ca nu a fost nici esential, dar probabil s-a vrut sa se arate o latura a personajelor. O latura ce e in prelungirea aceleia afectate de despartire. Din nou, iubesc linistea din filmele lui Ki-duk, iubesc calmul in momentele tensionate...e un film pe care il urasti si il iubesti in acelasi timp dar chiar si partile intunecate te indeamna sa crezi ca e un film bun spre foarte bun. Il recomand. E ceva deosebit, chiar daca iti poate trezi stomacul mai mult decat vrei.

8.4/10

duminică, 7 martie 2010

O Pagador de Promessas {1962}

Payer of Promises

Un film uimitor. Si e brazilian si astia nu sunt genu de cineasti care le scot pe banda rulanta. Sunt rare dar cand sunt, sunt puternice si esentiale. Daca si acum, dupa mai bine de 5 ani de vizionat filme "pe banda rulanta" reusesc sa descopar astfel de filme inseamna ca cinemaul inca are secrete care se lasa descoperite si vizionate.

Bine, subiectul nu face tocmai apel la mine dar am putut sa fiu obiectiv o ora si 40 de minute si sa judec din perspectiva personajelor ce traiesc o perioada esentiala din viata lor. Finalul e cat se poate de cutremurator dar asta face parte din mesajul filmului. Unul religios, insa religie adevarata, nu cea data de biserica. Religia adevarata, al carui singur scop este sa ii transforme pe toti in oi obediente al carui drum in viata nu il cunosc si gasesc astfel un ghid in religie. Nu toti au nevoie de religie dar majoritatea, datorita fricii irationale fata de moarte si viata de dupa aleg sa-si aline sufletul in superficialitati si idei idilice formate de religie.

Filmul asta acuza biserica de distorsionare a religiei...impiedicand adevaratul crestin de a interpreta cum doreste religia din care face parte. Un om a facut o promisiune fata de Sfanta Barbara ca ii va aduce in omagiu o cruce daca il vindeca pe magarul acestuia. Ze este un taran simplu al carui singur scop e sa-si munceasca pamantul. Nu poate sa faca asta fara ajutorul sau, magarul. Credinta lui e pura si sincera insa e privita ca blasfemie din punctul de vedere al bisericii. Evident, o a doua venire al lui Iisus e imposibila, insa toata chestia asta nu trebuia privita ca o imitare a unui om nebun al lui Iisus. Greseala bisericii. Acesta e un film anti-biserica, nu anti-religie, nu anti-crestin. Imbratiseaza toate credintele insa acuza o institutie superficiala si proasta de conducere a crestinului pe cai gresite. Plus ca sunt multe alte simboluri legate de religie...nu le mai insir.

E un film foarte frumos, despre oameni sinceri si buni care nu fac decat sa tina o promisiune. Timpul a trecut zburand si a meritat.

9.5/10

Fucking Åmål {1998}

Titlul englez al filmului este "Show Me Love", un titlu la fel de bun ca cel original...pentru ca vorbeste la modul general despre dorintele si parerile adolescentilor. Trairi adevarate, capturate real de catre regizorul Lukas Moodysson.

Trebuie inteles din prima ca nu e vorba doar despre lesbianism in filmul asta. E un film despre dragoste puternica si sincera. Dragoste de toate felurile, normala intre o fata si un baiat dar si intre o fata si o alta fata. Ce a facut Moodysson e simplu si genial...a luat o poveste de dragoste obisnuita, comuna si a schimbat un singur element...in loc de un baiat a pus o fata. Nu toti am trait asemenea experiente in viata, nu toti am dorit drama asta in viata...unii au trecut peste fara tam-tam si explorari sau trairi in genul celor din film. In schimb, Lukas, reuseste sa creeze sau sa captureze, mai bine, o lume a adolescentilor care chiar exista si nu e plina de stereotipuri in-credibile si replici idioate.

Cel putin relatia dintre adolescenti si parintii lor este spot-on. Tatal care nu stie sa vorbeasca cu fiica, incercand sa imite nivelul ei de a fi sau pe care l-ar dori ea. Mama care stie teatralismele unei adolescente si incearca sa faca actiunile pe care crede ca le vrea fiica ei...si asa mai departe. E un film frumos despre viata si dragoste...cu multe scene memorabile si bine facute...in special ultima scena cand fetele ies din "baie", la fel cu efectul de "get out of the closet", de a iesi la suprafata cand vine vorba despre natura lor adevarata. Sigur...acum daca era acelasi lucru dar cu baieti...va garantez ca nu mai era asa de frumos filmul asta. Si o spun obiectiv. Alta chestie uimitoare si care merita notata la filmul asta e actingul adolescentilor...fiecare avand varsta reala care e spusa si in film. Elin 14 ani si Agnes 16-17 ani...si au jucat incredibil, impreuna cu tot castul.

Mi-a adus aminte foarte mult de "Legaturi bolnavicioase", filmul romanesc cu tematica asemanatoare...si putin din Juno. Dar cel mai bun film despre adolescenti tot Breakfast Club ramane.

8.25/10

sâmbătă, 6 martie 2010

Lost Highway {1997}

Inland Empire l-a depasit la bizarerie, asta e clar...ala pe langa ca e indescifrabil, mai e si foarte lung, plictisitor si ultimamente prost. Pe acesta ajungi sa-l intelegi la suprafata chiar din prima vizionare. Nu reusesti sa le legi pe toate cum trebuie dar important e ca prinzi ideea de baza.

Ideea de baza e un subiect arhi-folosit si arhi-cunoscut...cel al infidelitatii, al geloziei si al razbunarii intr-un cuplu. Subiect in mare parte specific Hollywoodului ca la noi, pe la europeni, un asemenea subiect mai rar. E culmea cu filmul asta ca doar are 2 ore si un sfert si povestea lui poate fi rezumata intr-o propozitie sau doua...dar asa e Lynch, iti spune o poveste comuna, obisnuita in cel mai bizar si enigmatic fel. Poti foarte bine sa il vezi o data, sa iti spui ce ai inteles si sa-l mai vezi o data dupa ca poate a doua interpretare o sa fie diferita...in schimb, eu mi-am spus parerea si apoi am fugit la net sa vad ce spun majoritatea. Spre usurarea mea, opinia mea nu a fost dureros de diferita fata de a majoritatii insa m-a ajutat parerea lor sa leg niste capete lasate libere.

Nu prea vad un sens sa spun eu despre ce e vorba in filmul asta...ar strica din placerea, daca pot sa o numesc asa, vizionarii filmului. Pentru mine nu a fost tocmai o placere, pentru ca m-a dezamagit subiectul, insa am indurat cele 2 ore si un sfert cu stoicism si s-au lungit in vreo 5 ore de fapt pentru ca tot mai gaseam altceva (mai interesant) de facut. Ce-i drept, ultima ora am urmarit-o indeaproape si aici s-a produs marea asamblare finala a puzzelului. E alambicat, e filosofic, e complicat doar de dragul de a fi complicat...de ce? Pentru ca poate scenaristul si regizorul (same person...David Lynch).

Nu exista public tinta la filmul asta, nu e doar pentru critici ca astia ii gasesc bube imediat, nu e pentru nimeni un astfel de film, e un exercitiu cinematic care se vrea rezolvat...trebuie rezolvat, ca daca nu e, nu are valoare. Dar, nu ii sunt fan...obiectiv e un film traznit rau, dar bun...dar nu mi-a placut. Nimic nu l-ar fi facut mai pe placul meu, e ceea ce e...mi-au placut simbolurile folosite, monstrul geloziei, autostrada fiind viata, sfarsitul fiind scaunul electric (cel putin asta prezentau miscarile frenetice ale personajului principal)...si asa mai departe.

7.3/10

+

The Men Who Stare at Goats - 6/10. Amuzant in felul sau, pacat ca nu rade nimeni. Lipseste o regie competenta, un scenarist mai bun si actori care iau in serios comedia.

Hae anseon {2002}

The Coast Guard

Ok, a fost nitel mai exagerat decat m-as fi asteptat. Putin prea peste-dramatizat si "nebun". Filmul insa merge misto ca un film ce prezinta viata gardei de coasta din Coreea de Sud. Chiar si acum cica ar exista o astfel de forta militara pentru a preveni si ucide infiltrarea vreunui spion or some shit...

Aici insa, paralel cu viata de soldat din Coreea de Sud, avem parte si de o poveste iesita din comun, neobisnuita...in mare este vorba despre cum un soldat cu rang inaintat impusca un civil si nu un spion cum ar fi trebuit. El a facut ce e corect, dar daca stia ca e civil nu mai patea ce a patit. Fiind traumatizat de teribila greseala pe care a facut-o a inceput incet dar sigur sa innebuneasca...el si tipa cu care si-o tragea civilul impuscat pe malul marii. Treaba e complicata...a fost nevoie de un anumit fel de circumstanta, o intriga ce suna plauzibil insa rareori s-ar putea intampla in realitate. Ce a fost interesant de urmarit totusi a fost evolutia soldatului pe parcursul agravarii nebuniei...si bineinteles si a tipei. El a intrat initial intr-o stare de depresie profunda cu rabufniri maniacale...dupa 7 zile de permisie pe care le-a primit ca l-a ciuruit pe ala pe plaja s-a intors la treaba dar situatia s-a agravat...si asa mai departe.

Ea, la fel...de fapt, pentru ea e mai de inteles de ce ar innebuni decat pentru soldat, care e pregatit pentru asa ceva...nu insa psihic. Ea a ramas traumatizata in momentul in care cel care era deasupra ei, penetrand-o romantico-turmentat, a fost ciuruit de un magazin intreg de gloante si terminat cu o grenada. La ea intelegem situatia...si prezinta in continuare starea "normala" de nebunie curata.

Regizorul e acelasi Kim Ki-Duk ca la Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring, Address Unknown, Time si 3-Iron. Stilul sau nu e tocmai prezent in acest film fiind mult dialog si nu la fel de multe scene linistite. Exagerarea cu violenta e de inteles...dar eu nu am inteles de ce dracu nu l-au bagat intr-un spital de nebuni pe soldatul care a innebunit. Ce aveau nevoie ca sa faca asta? In final insa e un mister...sa fi fost ala, sau nu...poate ei doar si-l imaginau, fiind sacaiti de prezenta lui periculoasa zile de-a randul. In fine, ii dadeam o nota mai mare daca nu era atat de exagerat.

7.25/10

vineri, 5 martie 2010

Kafka {1991}

Ca sa zici ca filmul Kafka e foarte kafkaenesc e un pleonasm. Normal ca o sa prinda atmosfera cartilor lui Kafka si fix pe cea care am citit-o a fost relatata diferit aici. Castelul...o poveste despre birocratia care dezumanizeaza, care functioneaza numai si numai in cerc...o data intrat in acest cerc ajungem inevitabil in acelasi loc. De vreti sa vedeti cum functioneaza un astfel de sistem mergeti intr-o primarie, intr-o banca, intr-un secretariat unde pentru orice rahat e nevoie de o bucata de hartie care obiectiv nu are nici o valoare.

Castelul l-am citit acum vreo 4 ani cand a fost lectura obligatorie data de profesorul de istorie. Da, nu profesoara de romana ci cel de istorie ne-a obligat sa citim cartile astea, fiecare alt autor si alt titlu. La Kafka te uimeste labirintul format din oameni, zidurile de care dai, care te deprima...in carti nu mai tin minte daca era prezent pericolul pentru ca simbolic pericolul era chiar birocratia si dependenta asta de hartia scrisa intr-un sistem fara capat.

Aici insa pericolul este prezent de la inceput pana la sfarsit si impreuna cu acesta si un sentiment puternic de paranoia, lipsa de speranta si bineinteles ca totul e conspiratie. Cu toate acestea, personajul nostru principal, Kafka, jucat de Jeremy Irons...este chiar scriitorul prins intr-o lume scrisa de el. Chiar a lucrat ca functionar la o firma de asigurari si aceasta viata e paralela cu cea in care e scriitor...de asta Kafka este un atat de bun cunoscator al sistemului si cunoastele gaurile si minusurile lui. Impreuna cu asta trebuie sa simtim si masura timpului in acest sistem pe care il descrie Kafka. De aceea, pentru multi, scrierile lui Kafka pot parea lungi, repetitive, circulare, doar pentru a face cititorul sa simta timpul pe care il pierdem cu sistemele birocratice care au invadat de mult lumea. In film se incearca sa se prinda acest sentiment de lung si plictisitor, se prinde dar in portiuni mai mici pentru ca stim ca un specator de film se plictiseste mult mai repede decat unul care citeste o carte.

Per total filmul e bun. Folosirea alb-negru-ului, umbrele, folosirea culorii intr-o singura secventa a filmului pentru a arata intrarea intr-o lume straina, interzisa. E ca si cum ar fi invers de fapt...realul e color si lumea respectiva e alb-negru, daca dorim sa gandim si asa. Il recomand cu caldura mai ales daca ati citit ceva, orice, de Franz Kafka.

8.4/10

Astro Boy {2009}

Aveam nevoie de o animatie...aveam nevoie sa vad una care nu e bagata in seama dar care, totusi, ceva de aratat. Astro Boy e ceva de genul asta...e o interpretare futuristica a clasicii povesti ai lui Pinochio.

Povesta e draguta, e despre familie, prietenie si toate siroposeniile astea dar important e ca are si ceva actiunea rapida demna de roboti deosebit de dotati. In plus, ceea ce iese cu adevarat in evidenta sunt imaginile, unele sunt adevarate picturi de lumina si culoare in cgi (dar niciodata nu se vor compara cu cele adevarate, ca sa fie clar), imagini care arata foarte frumos comparativ cu cele din alte filmulete, mai noi sau mai vechi. In plus, pentru mine, stilul animatiei a avut ceva nou, un feel de 2D adancit, nu 3D ca la cinema ca aici ar fi fost imposibil. Dar un feel ciudat de parca ma uitam la obiecte de plastic bine facute in realitate. Lumina a fost perfecta in fiecare scena si secventa.

In rest, povestea total previzibila, si pe buna dreptate ca doar trebuie sa fie un film pentru publicul foarte tanar care merg cu parintii la cinema. Cam asta-i de spus. Nu e foarte memorabil, nu e deosebit de bine scris, nu are o poveste prea profunda care sa vorbeasca despre altceva in afara de prietenie si familie. E ceea ce e. O aventura scurta si usor de uitat. Nu il recomand decat daca chiar nu aveti si altceva de vazut dar eu, chiar daca aveam, tot nu regret.

6.4/10

miercuri, 3 martie 2010

Les bas-fonds {1936}

The Lower Depths

Jean Renoir ne trimite de data asta intr-o lume saraca, o lume fara speranta si vis in care locuitorii ei sunt cei care dau tonul acestei lumi primitoare, calduroase datorita locatarilor dar in care nu ai vrea sa ajungi. Un batran e destul de darnic sa-i primeasca in casa lui dar numai pentru ca e putin mai avut decat ceilalti...

Parterul acestei case mizerabile e locuit de hoti, cersetori, actori ratati si mai nou, baroni...baron, de fapt, ca e numai unul singur. Ideea din fondul acestui film este despre filosofia saraciei, despre puterea iubirii si cum aceasta nu tine cont de bogatii fizice. Cu toatea astea, nu e la fel de puternic ca "Regulile jocului" sau "Marea iluzie" tot ale lui Renoir. Acesta de acum e mai lent si da semne ca nu are intriga si intr-un fel da, pentru ca in afara temei de iubire finalul e imprevizibil pentru ca nu a fost construita o intriga destul de puternica inainte.

Se urmaresc cateva vieti, in special cea a lui Pepel cu iubirile sale si cea a Baronului care trece de la bogatie la saracie intr-o zi din cauza dependentei sale de jocuri de noroc...simbol care arata ca orice bogatie materiala e trecatoare daca nu suntem chibzuiti si cumpatati. Acesta e oricum un detaliu cunoscut de toti din experientele lor de viata. Viata acestor doi oameni care s-au cunoscut in timp ce primul, Pepel, jucat foarte bine de Jean Gabin, incerca sa fure ceva din casa Baronului. Dupa ce Pepel s-a convins ca in casa omului acum sarac nu mai este nimic au stat impreuna pana dimineata jucand carti, conversand in timp ce beau si mancau ce mai avea omul prin casa.

Finalul e optimist din cauza temei iubirii, omniprezenta de la inceput pana la sfarsit...si intr-adevar, daca e sa privim rece, iubirea chiar este singurul lucru de care ne putem tine pentru a da sens vietii. E singurul lucru pentru care merita sa luptam...restul e trecator.

Un film frumos, filmat superb pentru vremea respectiva...nice touch cu finalul a la Modern Times. Saptamana viitoare la M. Ursachi, la ora 18, La grande illusion.

8.4/10

luni, 1 martie 2010

[Rec] 2 {2009}

Cu asta si cu precedentul sau Spania da lectii de horror Americii. De fapt...s-au sesizat americanii si in adevaratul lor spirit de plagiatura au facut prostia de film Quarantine pe care nici nu am vizionat-o dar stiu deja ca e o prostie pentru ca asa fac intotdeauna...exceptiile fiind deosebit de rare. Important la vizionarea acestui film este vizionarea filmului "[Rec]" din 2007...e imperioasa de fapt pentru ca fara ea filmul asta nu prea are multa noima. Sunt multe detalii legate de primul asa ca merg mana in mana.

Si spre deosebire de alte filme horror cu succes la inceput, in primul lor film, sequalurile au fost din ce in ce mai proaste sau mai putin interesante...nu mai zic nimic de cele din trecut gen Haloween, Nightmare on Elm Street ori Friday the 13th pentru ca se stie ca primul a fost ceva nou si interesant urmat apoi de tampenii una mai mare decat precedenta. Dar chiar si Saw atinge acelasi final previzibil...in fiecare an scotandu-se un alt film cu aceeasi premisa dar in care sunt schimbate cateva detalii pentru a nu fi doar o copie fidela a primului film. Ei bine, spaniolii stiu secretul...si e genial. Doi ani distanta intre filme si ceea ce e uimitor e ca pur si simplu se continua primul film...adica cand zic ca e sequal adica efectiv pot sa le pun intr-o vizionare una dupa alta si se leaga perfect.

Sunt introduse multe elemente noi cum ar fi cele doua puncte de vedere care se petrec in acelasi timp dar sunt vizionate consecutiv, introducerea personajelor noi, desi pare exagerat si imposibil...plus ca se pastreaza ce a avut bun in primul film, teroarea autentica si frica indusa de aceasta. E un horror facut cum trebuie care trebuie vizionat la cinema...dar de unde sa ajunga asta in Romania?...dar de nu, pe un ecran mare, cu sunetul dat tare si cat mai liniste in jur, de preferat noaptea. Efectul e garantat mai ales ca e de calitate acest film.

Daca pe primul l-ati vazut asta e musai si, pe cuvant, e bun.

7.8/10

Primului i-am dat 8.