Eu când vreau să fluier, fluier {2010}

O poveste deosebit de puternica impachetat intr-un ambalaj simplu dar eficient. Povestea poate fi rezumata intr-o fraza...un pusti de 18 ani e in inchisoare de vreo 4 ani, iese in 15 zile insa a venit maica-sa din Italia ca sa-l ia pe fratele lui mai mic cu ea...el nu accepta asta asa ca se ajunge la momente de un dramatism autentic, care iti sfasaie inima din piept.

Mesaj puternic pentru parintii care au plecat in strainatate si au lasat singuri copii care mai tarziu au ajuns delincventi, un mesaj puternic pentru parintii care au in cap ganduri criminale de acest gen dar la fel de bine poate sa fie o poveste despre asemenea oameni, fara a se pune la inaintare un mesaj super puternic care se vrea interpretat. Florin Serban, regizorul, a vrut sa spuna o poveste puternica despre dragostea intre frati...pentru ca despre asta era vorba in cele din urma. El s-a luptat ca fratele lui sa nu aiba acelasi viitor mizerabil pe care l-a avut el din cauza ca ma-sa a plecat in Italia cand avea el 10 ani.

Florin Serban a imbratisat la randul sau stilul Dogma 95, asa cum au facut-o toti regizorii tineri care doresc sa faca filme in ziua de azi. Pe de o parte pentru ca e mult mai ieftin...nu tu macarale, nu tu sine pentru o filmare lina, nu tu steady-camuri pentru ca si echipamentul ala costa bani. Multe filmari de la nivelul umerilor, zdruncinate, dar nu in mod suparator ci simple dar frumoase. Un stil care in primul rand atrage atentia festivalurilor pentru ca da, intr-adevar, asa se poate face bani de pe urma unui film. Daca filmul e si bun mai intai se plimba cu el prin festivaluri, atrage atentia, mai primeste un premiu si apoi revine in tara sa-l vanda. O metoda care functioneaza si o sa functioneze.

Partea proasta la acest stil e ca impiedica regizorul sa faca filme cu adevarat artistice, cele pe care noi le numim filme cu adevarat nu documentare, dupa stilul de filmare. Publicul vrea sa vada unghiuri care nu sunt posibile de ochiul uman in conditii normale, vrea sa vada mai multe plot twisturi si mai multe povesti intr-un film, nu doar un singur fir epic. Vrem sa vedem chestii pe care nu putem sa le vedem in realitate pentru ca despre asta e un film cu adevarat. Despre aducerea imposibilului, fanteziei, mai aproape de public...sa vada in fata ochilor imagini la care vrei sa ajungi, care ai dori sa faca parte si din viata ta.

"Eu cand vreau sa fluier, fluier" este un film foarte bun, insa romanesc. Multumim nemtilor ca ii creste importanta prin premiile date la Berlin (Ursul de argint - marele premiu al juriului si un altul, premiul Alfred Bauer) si da, suntem o natie fascinanta vazuta prin ochi straini. Filmul merita vazut si o data nu se termina in aer. Se termina cu sfarsitul. Are si momente de romantism intre Silviu si fata, Ana, momente care se petrec in mijlocul actiunii si tensiunii...si functioneaza, sunt autentice, sunt credibile si sunt frumoase. Scena din cafenea, din final, e atat de frumoasa si sincera incat iti vine sa razi...si asa am si facut. De vazut, fie ca esti roman sau strain.

9/10