joi, 30 septembrie 2010

Little Big Man {1970}

La cat de grandios a fost filmul asta si la ce actori a avut m-a surprins oarecum momentul in care am vazut ca a fost nominalizat la Oscar doar pentru o singura chestie...si anume actingul capeteniei indienilor, Old Lodge Skins...nu m-as fi gandit nici o secunda ca l-as fi nominalizat pentru un rol secundar care apare doar de vreo 3 ori...in fine, nu a castigat dar de ce totusi au fost ignorate celelalte aspecte artistice ale filmului?

Regia lui Arthut Penn (Night Moves, Bonnie and Clyde...din cate am vazut pana acum) a fost excelenta transportandu-ne cu ajutorul povestii prin mai multe civilizatii si scoli de gandire...de la indieni pacifisti, naturalisti, la fanatici religiosi ipocriti sau familie disfunctionala formata dintr-o sora criminala ce arata mai mult cu un barbat. Pe langa calatoria spre maturizare a personajului principal jucat de Dustin Hoffman care este obligat sa o duca la capat avem si o multime de momente oarecum amuzante care sunt desfiintate apoi de altele tragice si sangeroase. Pana la urma vedem povestea unui om de 121 de ani care ii povesteste unui istoric intamplarile de la sfarsitul secolului XIX din America si anume macelul indienilor de catre colonisti...

Sunt chiar reproduse scene importante si tragice din lupta indienilor ca "masacrul de la izvorul nisipos" sau "batalia de la Little Bighorn". Il avem deci pe acest Little Big Man, numit dupa faptele sale curajoase, care este un observator desavarsit in ciocnirile dintre civilizatii. El vrea sa arate povestea asa cum a fost...nu neaparat un masacru ci o lupta pe principii, diferite de la o natie la alta. Dar la fel de mult ne-a aratat cat de mult ne asemanam si diferentele sunt doar cat e pielea de groasa. Ei rosii, noi albi...altii galbeni sau negrii. Insa nu a fost numai o lupta a raselor ci si una pentru teritorii. Indienii fiind originalii stapani ai acelor tinuturi...dar asta o stie toata lumea.

Artistic filmul este plin de peisaje frumoase, o poveste bogata si complexa din care se puteau face 3 filme diferite...si probabil s-au si facut, acting frumos din partea intregului cast si o durata suficienta pentru a spune cei mai importanti ani din viata unui om care are acum 121 de ani...bine, asa cum se asteapta oricine s-a folosit licenta poetica si s-a exagerat si inflorit de dragul dramei sau de dragul spectaculosului...nefiind tot filmul o relatare istorica precisa/adevarata a acelor vremuri. Dar ca film excela la capitolele tehnice si a fost ignorat prea mult la vremea respectiva. Merita vazut... 

9/10

Bullets Over Broadway {1994}

Un film amuzant si distractiv marca Woody Allen. Sunt in lipsa de inspiratie la ora asta asa ca nu prea am ce sa-i reprosez filmului...

Un scriitor bobocel vrea sa fie mare pe Broadway dar incepe sa inteleaga ca e vorba despre compromisuri in industria asta pentru ca pentru a face o treaba trebuie sa primesti bani si apoi cel cu banii dicteaza ce e de facut. In felul asta ajungi sa fii obligat ca actori prosti sa joace in piesa ta/filmul tau...exemplu de aici fiind Jennifer Tilly al carui joc a fost demn de o nominalizare la Oscar...pseudo-starul care se crede din start infumurata si increzuta, fiind deasupra tuturor, avand incredere totala in non-talentele ei. Povestea ia apoi o intorsura ciudata si surprinzatoare...bodyguardul acestei "vedete", un mafiot de incredere, se baga peste spiritul creativ al grupului care incearca sa formeze piesa si sa inteleaga personajele si felul lor de a gandi.

A fost astfel loc berechet de momente foarte hazlii, usor exagerate printr-un acting anume hiperbolic specific actorilor de teatru din perioada marii crize din america (anii '20-'30). Pe atunci mersul la teatru era ieftin dar la un astfel de teatru venea numai lumea buna si cu bani pentru ca asa erau cerintele si acea incepea o seara in New York. O piesa de teatru si apoi cina...la filme mergeau cei foarte saraci, neajungand inca la rangul de arta.

Personajele sunt unul si unul...de la John Cusack (scriitorul fortat de imprejurari) si Dianne Wiest (actrita mirobolanta care se crede buricul pamantului) pana la Jennifer Tilly (pseudo-vedeta fara talent cu voce enervanta) si Chazz Palminteri (mafiotul cu un mare talent ascuns). Nu mi-a placut ca am fost nevoit sa-l vad pe capitole si nu intr-o tura neintrerupta...dar asta e, a fost deosebit nontheless... 

8.2/10

The Strawberry Blonde {1941}

Cum se desfasurau intalnirile in anii '30 ai secolului trecut...nu ma pot abtine sa nu rad. Totul era atat de naiv, atat de nevinovat si totusi nu erau de varsta noastra...aveau intre 25 si 30 de ani persoanele astea...dar era atat de dragalas :)) , atat de dulce incat eu probabil deja am facut diabet...si cand incercau barbatii sa fie duri si rai era - da, stiu, specific vremurilor - ca si cum se pregateau sa se duca acasa sa-si foloseasca pernele ca arme.

Eh, poate exagerez...filmul oricum m-a distrat si m-a facut sa ma minunez gandidu-ma ca lumea intalnirilor a fost la un moment dat asa cum a fost prezentata aici. Totul era atat de formal insa esenta s-a pastrat evident...si scoatem parte din teatralitate din ecuatie. Dar ce vorbesc...filmul e exact cum vrei sa fie, ca film din 1941 cu James Cagney de aceasta data nu intr-un rol de mafiot sau tip rau tot filmul ci de tipul romantic (care nu o arata) care doreste doar sa cunoasca o fata frumoasa si sa petreaca o seara la cateva saptamani distanta cu ea...ah, si pe langa comportamentul acesta din intalniri care ne provoaca rasul sau bine-dispozitia avem si momentele non-romantice in care James isi petrece viata in New York sau intr-un cartier mic dintr-acesta.

James Cagney este un tip sarac care incearca sa-si curete reputatia dupa ce tatal sau lenes o mânjeşte prin felul cum se comporta...dar asta nu e un aspect care trebuie urmarit. Baiatul vrea doar sa fie iubit si sa fie fericit iubind...e tot ce vrea oricine. Si asta a aratat flmul...ca pana si un tip ca personajul jucat de Cagney merita sa fie iubit cu adevarat...si ca nu trebuie sa fugim prea mult pentru a iubi, cateodata e chiar in fata noastra...

In plus, o vedem si pe Rita Hayworth...care nu spune prea multe acum ca e decedata dar sa fie pastrata frumusetea ea pe celuloid si in biti ca acum, e superb. Dar partenera ei pe ecran, Olivia de Havilland nu e cu nimic mai prejos...inca personajul ei o face mai sexy si mai reala. Un film misto, ca pe vremui... 

8/10

miercuri, 29 septembrie 2010

Che ora è? {1989}

 What Time Is It?

Un film de consum care ti-ar place sa-l mai vezi dupa ce o faci o data...relatia tata-fiu dintre actorii Marcelo Mastroianni si Massimo Troisi e nu numai ca autentica, ca asta era de asteptat, insa scenariul face din relatia lor sa fie una universala in care se poate regasi oricine, orice fiu regaseste macar un moment asemanator cu tatal sau...un fiu care a trecut deja de varsta adolescentei si intelege ce vrea de la viata.

Acum realizez ca filmul nu are prea multa substanta. Da, este privita sub lupa relatia tata-fiu, privita din multe aspecte, insa finalul dezamageste intr-un fel sau altul...scena mai dramatica din final nu a fost concludenta in relatarea ei insa a fost oarecum un final multumitor...simteam ca oricum nu se putea mai mult. Punctele forte ale filmului sunt momentele comice nefortate si subtile. Au pus spectatorilor zambetul pe buze si l-au bine-dispus care e de altfel si scopul principal al filmului...si probabil si singurul.

Un film italian ce dezbate importanta familiei, felul cum nu o putem alege ci doar o avem si gata...nemultumirile inascute ale tatalui fata de fiu ca nu face ce vrea el pentru a deveni ca el...un lucru trist pe care n-am sa-l inteleg vreodata dar na...asa sunt parintii. Nu de alta, dar asa patesc si eu...si mai mult ca sigur nu sunt singurul, nu se poate. Filmul e plinut de astfel de momente in care replicile tatalui sunt ca deja-vu-uri pentru noi spectatorii al caror tata i-a purtat prin aceleasi discutii interminabile si fara rezultat. A fost un film placut, fara un plot exact...doar o zi dintre un tata si fiul sau pe care nu l-a vazut de mult si inca asteapta sa se maturizeze...adica sa devina ca el. Dar asta nu se poate cand sunt doua firi atat de diferite ca acestia. 

7.7/10

luni, 27 septembrie 2010

Män som hatar kvinnor {2009}

The Girl with the Dragon Tattoo

L-am vazut pentru ca vrea David Fincher sa faca si el ecranizarea cartii lui Stieg Larsson, un best-seller. Dupa ce am vazut filmul am inteles de ce e un best-seller (asta in cazul in care ecranizarea e fidela cartii, e fidela macar la firul narativ, daca nu la detaliile din carte) si de ce a iesit atat de bine filmul...

Povestea e una complexa...avem un jurnalist investigator care e judecat pe nedrept pentru ca si-a bagat nasul intr-o corporatie mult prea mare...mai multe detalii cred ca sunt in carte pentru ca se trece peste asta repede si printr-o serie de circumstante care mi-au scapat la o prima vizionare a fost angajat de un alt mare mahar, unul Vanger pentru a investiga disparitia unei fetite de acum 40 de ani care avea atunci 16 ani. Presupunem deci ca are acum 56 sau ca e moarta. Ambele cazuri raman pe masa o perioada pana cand, investigand si descoperind tot felul de detalii care le-au scapat politistilor (evident, politistii nu isi fac niciodata treaba) inclina spre ideea ca a fost ucisa acum mult timp. In paralel...o avem pe fata cu tatuajul dragon, Lisbeth, un hacker desavarsit, o femeie puternica si o curioasa din fire. Ea a fost angajata sa urmareasca viata personajului masculin principal mai sus previzat...

Curiozitatea ei creste insa cand afla noul caz al lui...un caz care l-a aflat intrand pe computerul lui. Si astfel se hotarasc sa devina o echipa. Da, asta pot sa fac eu din filmul asta...sa-l descriu din cauza ca elemente care nu tin de povestea plina de intrigi si puncte ce uimesc publicul nu exista. Fiind un thriller politist (jurnalistic) totul se invarte in jurul misterului si la fel ca in serialul cu Scooby-Doo, in jurul vinovatului. E ca si cum te-ar purta ei printr-un vartej din chiuveta, in jurul raspunsului final, pana cand inevitabil se ajunge la el. Din aceasta cauza nu cred ca au avut tocmai cea mai fericita constructie a povestii din cauza ca a fost inevitabil previzibil...dar, poate nu ghiceai cine e vinovatul, dar formularile lor, scenele, erau unele luate la indigo dupa alte filme in care s-a dezbatut un subiect asemenator, aflarea vinovatului.

Procesul de gasire a vinovatului nu a avut in spate decat documentare abundenta si punea cap la cap a pieselor de puzzle, deci nimic nou. Cu toate astea, filmul arata bine, se joaca puternic prin el...dar nu pot zice ca a avut tocmai un final satisfacator. M-a lasat neutru. 

7.5/10

Gloomy Sunday - Ein Lied von Liebe und Tod {1999}

Stiam ca exista o poveste in spatele melodiei care a dus sute de oameni la sinucidere...o poveste pe care am citit-o succint acum mai mult ani insa nu am stiut ca exista un film despre melodie decat recent. Imi pare rau acum...dar altfel l-as fi vizionat mai demult.

Pe langa ca priveste in detaliu procesul emotional de creare a melodiei acum arhi-cunoscute, melodie ce ii apartine Rezro Seress...care in film il cheama Andras numai-stiu-cum...si nu inteleg de ce nu au folosit numele real al pianistului...probabil pentru ca intreaga poveste e de fapt fictiune si un bun motiv pentru care acea melodie a fost creata. Muza melodiei a fost dureros de frumoasa Erika Marozsan, pe care da!, o vedem si nuda in cateva scene. Hoho, mai mult decat suficient motiv pentru a viziona filmul. Dar divaghez...pentru ca filmul este de o frumusete rara, o frumusete pe care o simti si care face ca tot subiectul, tot actingul sa se imbine intr-o opera cinematografica desavarsita si memorabila. Chiar in acest moment, cat scriu cuvintele astea fara rost...ascult superba melodie care a facut sute sa-si incheie viata intr-un mod sublim, datorita melodiei...

Ce a facut regizorul Rolf Schubel este o fapta de remarcat. S-a ajutat de o melodie fabulos de cunoscuta si a creat in jurul ei un pretext si o poveste incurcata despre amor si tradare, exact cum dicteaza melodia insasi. Melodie care daca o asculti e ca si cum ti-ar spune cineva ceva ce te raneste intens...insa stii ca e adevarul....

M-a pierdut din momentul in care au dat-o in nazism si puterea acestuia...dar nu neparat m-a pierdut ci m-a facut sa percep disparitia magiei de inainte...triunghiul amoros in care nu stiai cu cine sa tii. Artistul melancolic si romantic incurabil sau omul de afaceri romantic si sincer care stia ca e noroc sa aiba o asemenea femeie...da, majoritatea ar tine cu artistul care se vede ranit fizic de lipsa femeii iubite din viata lui...asa cum orice artist se manifesta cand iubirea il trasneste cu toata puterea, asa cum atunci cand nu e iubit e ca si cum aerul sau este luat de langa el...motivul pentru care el trebuie sa traiasca si sa creeze. Puterea iubirii este de asemenea portretizata subtil si are un impact interior pentru spectator.

Am sa ignor totusi finalul care a aratat o razbunare de doi lei pentru un trecut de mult trecut...filmul trebuie vazut si atat. 

9/10

duminică, 26 septembrie 2010

Mister Lonely {2007}

Incepuse bine...ca un studiu in detaliu asupra persoanelor ce doresc sa traiasca viata altora, sa isi umple viata si lipsa de personalitate cu cea a unui personaj peste ei, mult mai iubit. Sa imiti este cea mai buna metoda de a flata pe cineva dar acest film pleaca de pe un munte cu o idee foarte buna si ajunge in canalizare...

Incetul cu incetul am realizat ca de fapt nu se urmareste caracterizarea si studiul de caracter al personajelor din rolurile principale. Ni s-a aratat faptul ca toti trebuie sa se desfasoare liberi in propria lor locatia pentru a nu deranja pe altii. Nu, asta e rau si inutil dar sincer ma asteptam la mai mult. Calatoria spirituala din povestea paralela cu aceasta e exact ce e...spirituala. Adica eu nu pot sa ma bag sa inteleg ceva din ea din cauza ca nu vedeam decat calugarite sarind din avion pentru a testa gradul lor de credinta. De fapt, mesajul e cam pe fata dar chiar si asa...aceste fragmente dintr-o povestea care nu are nici o treaba cu povestea principala mi s-au parut intrusive si degeaba...noroc ca mai era si Werner Herzog prin ele ca altfel treceam peste ele.

Pe de alta partea, sa vezi oameni traind, intr-un fel, vietile eroilor lor a fost ceva dificil de aratat pentru a se putea face totusi o diferenta, sa fie prezentate metaforic. Michael Jackson, jucat de Diego Luna, Marilyn Monroe, Chaplin, Madonna, papa, regina, Abraham Lincoln nu au atasate de numele lor alte personaje, sunt singure ca personaje, singure ca persoane din viata reala. Astfel, si imitatorii lor hardcore sunt la fel... Asta nu ne directioneaza decat spre o poveste tragica pentru a se sublinia ideea din spatele titlului. Marilyn s-a sinucis, Chaplin a avut vreo 4 sotii, Michael a fost singur, Madonna la fel o sa fie amintita si ceilalti la fel...

Am zis insa ca o persoana ce imita pe alta nu arata decat lipsa de personalitate din ea insasi, astfel incearca sa umple acel gol cu o persoana pe care o admira si cu care vrea sa fie la fel, vrea sa-i traiasca viata din cauza ca aia e o viata de trait...si a inteles asta. Nu neg ca ar avea cateva momente frumoase si imagine pe care ar dori-o multi regizori...dar povestea nu e suficienta si nu enunta prea puternic ce ar fi vrut. 

6.8/10

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Touching the Void {2003}

O fascinanta poveste despre supravietuire, puterea de a-ti depasi conditia si chiar puterea autosugestiei.

Pe langa faptul evident ca e o poveste despre doi tipi care urca un munte si unul dintre ei era cat pe ce sa moara...acest film este si un comentariu dezvoltat despre psihologia umana intr-un astfel de moment din viata. Cati dintre noi, chiar si antrenati fiind, ar fi facut ce a facut Joe...cu piciorul rupt sa invinga toate sansele care ii erau impotriva si sa iasa invingator. Evident ca acest lucru nu e ceva imprevizibil...filmul fiind in stil documentar, avandu-i pe cei doi protagonisti stand la cald intr-un studio si narand ce le trecea prin cap si evenimentele pe care le-au trait.

Da, poate erau tineri (21 Simon, respectiv 24 Joe) dar dupa spusele lor au experimentat destul in Alpi si stiau cam tot ce trebuie stiut despre un munte si pericolele acestuia. Ca sa nu mai zic ca deznodamantul povestii lor e un testament mai mult decat puternic ce arata nivelul lor de pricepere. Au fost improvizatori excelenti in momentele dificile si chiar imposibile. Gandirea rece si detasamentul unuia fata de celalalt a fost ceea ce i-a salvat, chiar daca Simon a taiat coarda cu gandul de a se salva. Stia ce a facut, si-a asumat raspunderea, dar e ceva ce facea oricine. Nu conteaza...in fata pericolului conteaza sa iasa cati mai multi in viata, daca sfoara nu era taiata piereau amandoi. Joe insa a avut de partea lui un noroc extraordinar cel putin o data (atunci cand a picat in crevasa)...in rest, si-a spus cuvantul cunostintele lui si vointa.

Deasemenea, "Atingerea vidului" este si un excelent film motivational care ne indeamna sa infruntam cele mai dificile momente din viata noastra cu capul inainte si cu putere. Invingatori iesim numai daca incercam, numai daca ne stabilim un scop pe care dorim sa-l atingem. Un film superb filmat despre alegeri si regrete, despre viata... 

8.6/10

Tora! Tora! Tora! {1970}

Evident, asa trebuie facut un film de razboi, nu mai stau sa subliniez importanta unor efecte care fac parte din lumea reala, fie si in miniatura...nu mai subliniez faptul ca se ajunge la scenele de actiune dupa o poveste, adica actiune care are un scop, care nu e gratuita. Cu toate ca trebuie sa recunosc ca partea documentata, istorica, puteau sa o pastreze pentru lectiile de istorie pentru ca cinematografic au valoare zero. Doar un incipit pentru adevarata partea a filmului...si anume ultima treime din film in care tot iadul se dezlantuie.

Oricum, sa compar filmul asta cu cel al lui Michael Bay ar fi o prostie din mai multe motive...cel nou e mult mai hollywoodian decat cel vechi, fiind astfel infinit mai comercial si mai dornic de recunoastere in bani decat in premii. Michael Bay, imi aduc aminte, a bagat destul de multi bani in acel film...atat de multi incat cand exista o scena cu explozii nu stia pe care sa o filmeze, fiind atat de multe. Cu toate astea a luat un Oscar, la fel ca predecesorul sau pe care tocmai l-am vizionat. Cel vechi pentru cele mai bune efecte speciale vizuale si cel nou pentru cea mai buna editare sunet...chiar si la premii cel vechi il depaseste pe cel nou.

In rest, mi-a placut impartialitatea americanilor...nu au dat-o in americanisme ieftine ci si-au asumat vina, chestie pe care nu ar mai repeta-o in ziua de azi si Bay stiu sigur ca nu a facut-o...cel din urma aratand cat de viteji sunt pilotii americani si cum s-au dus sa infrunte raul chiar si cu stomacul gol. Cel nou e gol pe dinauntru, are efecte spectaculoase dar partea istorica e subtire, comparativ cu cel vechi. Dar sa zicem ipotetic ca eram in locul lui Bay...fiind obligat sa fac filmul trebuia sa reproduc povestea dintr-un alt punct de vedere, nu puteam sa repet tot ce a zis originalul...nu avea sens. Bani aruncati pe fereastra. Asadar, cum am zis, neputand sa refuz ideea de a face un remake (chestie pe care nu as accepta-o vreodata) trebuia sa ma gandesc sa dezvolt puncte de vedere care nu au fost dezvoltate in primul...sa aduc, intr-un fel, ceva nou spectatorului.

Da, la asta am ajuns. Decat sa vorbesc despre "Tora! Tora! Tora!", care e un film de razboi reusit insa prea in stil documentar, prefer sa compar cel nou cu cel vechi (care am zis ca e o prostie, stiu)...aparandu-l oarecum pe Bay, chiar daca a facut o tampenie de film. Filmul e spectaculos oricum...ambele sunt. Vedem o bucatica de istorie cum s-a desfasurat dar suntem si distrati in stil hollywoodian. 

8.3/10

vineri, 24 septembrie 2010

I nuovi monstri {1977}

Dragute scurt-metraje dar cele mai multe dintre ele au fost previzibile in sensul sinistru al cuvantului...

De obicei daca povestea mergea lin intr-o directie trebuia neaparat sa se termine intunecat rau de tot. Cum a fost "autostopul", cum a fost "fara cuvinte", cum a fost "primul ajutor" si chiar "ca o regina". Toate cu un simt al umorului intors pe dos dar in acelasi timp deloc surprinzator si, asa cum am zis, previzibil. Eh, previzibilul a fost aici un tragaci important...daca erau imprevizibile, daca erau surprinzatoare, daca erau cu adevarat interesante atunci iesea un film excelent. Dar chiar si asa, cu acest gust dulce-amarui de la final filmul a primit o nominalizare la Oscar in 1979 si bine ca nu a castigat. Chiar nu avea de ce...

Cu toate ca fiecare scurt-metraj are o oarecare conotatie sociala, nu m-a satisfacut ca spectator aproape deloc. Singurul plus e ca oricum nu a durat prea mult filmul. Doar o ora si 25 de minute...dar din cate vad am vizionat o versiune mai scurta decat originalul. Asta inseamna ori ca au lipsit si scurt-metraje ori lipsesc scene din aceste scurt-metraje...desi inclin spre prima ipoteza. Cam asta-i...n-are sens sa comentez fiecare scurt in parte, trebuie doar sa spun ca fiecare e un comentariu la adresa societatii privita dintr-un unghi sau altul. Nu-i mare scofala iar faptul ca au fost previzibil nu imi zice decat ca aveau ideile insa nu s-au straduit sa le elaboreze indestul. 

6.5/10

joi, 23 septembrie 2010

La nuit de Varennes {1982}

Un film teribil de slab...dar detaliez.

Avem aici un film istoric care plictiseste intr-un mod prin care il intrebi pe regizor care e acel mod, o stie. Da, pricep ca e despre fuga unor persoane importante catre orasul Varennes pentru a se indeparta de revolutia franceza, revolutie care incepuse deja de vreun an doi. Noi stim doar ca se intampla undeva intre 1789 si 1799, atat timp cat a tinut revolutia. Da, bine, lectia de istorie e pentru pasionati...partea proasta e ca aici nu s-a urmarit evenimentelor ce au participat la revolutie, regi, regine, importanti oameni de stat sau macar oameni ce au observat evenimentele desfasurandu-se...nu. Aici e vorba de o adunatura de oameni (6-8 la numar) mai de soi care fug spre pajisti mai verzi...ii intelegem.

Dar de ce am fost eu nevoit sa le ascult discutiile ridicole din caleasca? Discutii care au tinut mai bine de jumatate din film, poate chiar 3/4. Discutii care nu ridicau probleme serioase si la cat de "interesante" au fost am si uitat despre ce erau vorba. Apoi, filmul nu poate sa ramana numai in carca actorilor principali...in special Mastroianni. Si nici in carca decorurilor si a costumelor care sunt excelente. Nu, povestea a fost extraordinar de slaba si prost scrisa. Prost scrisa in sensul ca nu ridica interesul pentru nici una din personaje si nici evenimentele care se petrec. A fost un film care a ignorat total spectatorul. Nu i-a oferit un punct de interes ci doar cateva poante la care s-a ras, dar cam sec, si o calatorie cu niste personaje mai inutile ca apendicul meu...

Si totusi Scola a produs filme mai frumoase...asadar o uitam pe asta in secunda doi si nu o mai mentionam in veci. E mai bine asa, e pentru interesul international al publicului. Glumesc...dar nu, nu as recomanda filmul asta nimanui. Nu am de ce... 

5.9/10

Walkabout {1971}

Un film australian care nu iese in evidenta decat daca e vizionat. Bine, sa zicem ca synopsisul ar atrage atentia daca e povestit cuiva...doi pusti pierduti prin desert, supravietuiesc. Cum? Asta e intriga si desfasurarea actiunii in acelasi timp...

Cu un inceput terifiant si putin din senin tatal lor ii aduce in aceasta situatie. La genericul de inceput ni se explica definitia cuvantului "walkabout" ca fiind ceva specific Australiei si definitia corespunzatoare, in limbajul nostru (literar) e un bildungsroman...sau na, un bildungsmovie in care personajele se maturizeaza din cauza evenimentelor din jurul lor. O fata in jur de 15-18 ani si un baietel, fratele ei, de vreo 7-8 ani...nu se zice exact. Noi trebuie doar sa stim ca sunt mult prea tineri pentru ce aventura s-au imbarcat involuntar. Secretul acestui film e ca desi stim in ce directie se indreapta, filmul nu devine plictisitor/monoton...necazurile care ii adancesc in mizerie, foamete si sete...realitatea care incepe sa-l trezeasca si pe pustiul euforic si specific jucaus la inceput. Sora a incercat pe la inceput sa intretina fantezia, aventura jucausa...insa adevarul i-a trezit ochiul si copilului acum mai matur decat la inceput cand se juca cu pistole cu apa...

Altceva e ca filmul nu menajeaza spectatorul...totul e pe fata. In calatoriile lor in desert intalnesc un bastinas care e si el in acest proces de maturizare, numit walkabout, iar acesta a invatat ca pentru a supravietui vanatul e un element crucial. Asadar, vedem animale ucise cu nemiluita...soparle, canguri, caprioare iar toate la limita graficului. Tot ce vedem e cum primesc o sultia si apoi o bata in cap, si stiti cum arata bata in capul unui cadavru...ca o minge intr-o plasa care apoi e lovita. Totul e natura umana, totul e firesc si poate fi inteles si de vegetarieni daca nu sunt batuti in cap. Pana la urma noi cu asta ne-am hranit cu sute de mii de ani in urma...nu numai cu iarba si fructe ale padurii. Vanatoria e cel mai vechi sport al omului...

Pe langa toate astea a avut loc si o poveste de dragoste tanara care nu a fost impiedicata de bariera de limbaj. Fata, insa, cu gandul la civilizatie si la intoarcerea catre acesta nu a dus nimic pana la capat pana cand a ajuns la casa ei si a realizat unde se afla iubirea ei adevarata. Pana la urma, prima dragoste e cea mai puternica plus ca a fost cucerita de cel care a salvat-o. Impactul a fost imens pentru ea si nu l-a uitat.

In rest, un film puternic despre supravietuire, prietenie si puterea iubirii dintre frati...iar imaginile sunt toate superbe. Australia nu prea auzi ca le scoate prea bine, la filme ma refer, dar cateodata, rar, dai peste ceva de genul asta care inca te mai uimeste... 

8.7/10

miercuri, 22 septembrie 2010

Knight and Day {2010}

Un update firesc pentru Mr. & Mrs. Smith...desi asta as vrea sa devina un clasic al genului actiune/romantic/comedie. Are sanse sa faca asta din cauza celor doi actori din rolurile principale care impreuna fac o aparitie pe ecran de toti banii. Da, normal ca e un film comercial care intentioneaza sa distreze in proportie de 90%, nici nu pot sa-l privesc altfel...si din acest punct de vedere e un film cat se poate de reusit.

Regizorul, talentat in actiune cum ne-a aratat si in 3:10 to Yuma ne-a aratat cateva cascadorii aici care m-au lasat nitel interzis, fie ca erau facute pe computer ori reale, nu stiu, nu conteaza, creativitatea ce a fost folosita pentru crearea scenelor si miscarea camerei a fost de nivel inalt, asa cum te astepti la cascadorii de la Hollywood. De fapt, intr-un interviu cu Clarkson de la Top Gear (in emisiune) fiecare a zis ca si-au facut o multime din cascadorii singuri, asta e bine...daca ne uitam atenti sunt o multime de scene in care Tom conduce masina pe bune, motocicleta pe bune si Cameron tipa pe bune din cauza a ce face el. It's loads of fun. Asta a fost ziua de azi pentru mine, distractie in filme noi...

Comparativ cu precedentul asta are mai multe sanse sa fie amintit si peste ani desi nota de pe imdb nu ii face dreptate. A fost chiar mult mai inteligent facut decat multe filme din acelasi gen din cauza diversitatii si chiar a scenelor in care ea era drogata dar de dragul "diversitatii" actiunea s-a focalizat pe ea dormind decat pe actiunea din jurul ei. In plus, tema principala nu e tocmai originala dar nici total previzibila...are legatura cu agenti dubli si tripli...te pune pe ghicit pana spre final si tot o sa ghicesc, indiferent la ce te-ai gandit. Sunt pur si simplu twisturi pentru toata lumea. Sa fim seriosi, un film de genu asta merge oricand, iti pune creierul in miscare destul incat sa nu te provoace cu teme despre viata si filosofie insa nici nu trebuie sa-ti inchizi creierul complet. E numai bun... 

7.6/10

marți, 21 septembrie 2010

Get Him to the Greek {2010}

Panarama de film...si e in sensul de panarama-distractie, panarama-momente ridicole si amuzante...dar in final m-a binedispus si m-a pacalit destul de bine. M-a pacalit in sensul ca nu e cine stie comedie dar avand un zambet pe buze, vizionandu-l obiectiv, mi-am dat seama ca e si despre inceputul unei prietenii de calitate si durata...adica na, acest aspect al filmului te pacaleste si te face sa accepti toate tampeniile si toate gaguri care sunt rasuflate (putin, oricum) si te face sa le apreciezi pe cele cu adevarat bune...iar cele bune sunt create in asa fel incat crezi ca actorul improvizeaza...

Nu o sa ramana in timp, decat poate ca o productie Apatow, nu o sa-l tin minte prea mult timp, nu e deosebit de memorabil insa pentru 2 ore cat are (da, e o comedie mai lunga) m-a facut sa nu ma mai gandesc la problemele lumii care ma ingrijoreaza crunt. M-am gandit la tembelii astia doi cum pleaca in aventura ce va defini prietenia lor...o aventura de la Londra si apoi prin America de la E la V. Regia a fost semnata de unu, Nicholas Stoller, care a mai regizat si Forgetting Sarah Marshall, o comedie mult mai buna si savuroasa...avand multe momente memorabile si cu adevarat amuzante. Ambele filme se completeaza reciproc, regasindu-se personaje dintr-un film in celalalt.

In acest e vorba despre Aldous Snow si calatoria sa impreuna cu Aaron Green printr-un ocean de probleme catre impacare si reusita. In Sarah Marshall, Aldous Snow era amantul Sarahei...cronologic sunt una dupa altul, Forgetting... urmat de Get Him to the Greek. Personajele sunt cele care creaza comedia in aceste filme, nu neaparat replicile...actiunile lor, definite prin felul lor de a fi sunt tragaciul catre rasete. Mi-a placut in mod special personajul lui Puff Daddy, unul care e versiunea mai exagerata a omului care il joaca. Deci cam asta-i...nu sunt multe de spus. E amuzant, distractiv, rapid si tottaly witty (sometimes)...e de vazut cu amicii. 

7.1/10

luni, 20 septembrie 2010

La cena {1998}

 The Dinner

O metafora prin care Scola ne arata ca desi traim vieti separate fata de altii, desi suntem in casa noastra (sau in acest caz la masa personala) tot interactionam cu cei din jurul nostru imediat sau cu cei de la alte mese, de prin alte generatii, si asa mai departe...

Problema filmului e ca nu transmite nimic. E filmat frumos ca majoritatea filmelor care sunt filmate intr-un singur loc/spatiu insa povestile care sunt prezentate voyeristic, ca si cum am trage cu urechea la masa alaturata, sunt neinteresante si fara un scop comun filmului. Doar pentru a umple spatiul si pentru a prezenta o latura a naturii umane, una care am zis, nu e tocmai cea mai fascinanta. Punctul forte al filmului e pieza lui Mozart cantata spre finalul filmului ca supriza pentru tanara sarbatorita din spate, din grupul tanar care este grosolan si galagios. Ii vedem in vreo doua scene fiind tipic adolescentini dar voit mai exagerati.

Povesti totusi mai interesante? Doi tipi, unul din ei incercand sa-i explice celuilalt o piesa de teatru...insa aici e vorba despre orgoliul fiecaruia. E vorba despre frustrarea unui ca nu poate sa-l contrazica pe celalalt (in piesa) dar cand se ajunge la final se intorc parerile la 180 de grade din cauza ca "replica" celui tacat desfiinteaza complet monologul celuilalt. In rest, sa zicem ca fiecare are momentul ei dar sa fie luat ca un intreg mi s-a parut ca e doar un amalgam de povesti care ar vrea sa arate ca o metafora pentru a prezenta vietile noastre traite zi cu zi dar na, fiindca nu e putin mai profund, nu e mai revelator prin povestile lui, nu e mai surprinzator, aratand poate cum vietile noastre ar fi interactionat si mai puternic...poate...

Dar chiar si asa, a avut cateva momente savuroase de comedie, hilare chiar si cateva momente de acting veritabil...si ma gandesc aici la scena lui Giancarlo Giannini unde rabufneste dupa ce iubita lui tanara si enervanta a terminat de citit o scrisoare lunga si proasta in care isi desfasura pseudo-filosofia de balta. Dar a fost dragut si cateodata distractiv... 

7.5/10

L'eclisse {1962}

 Eclipse

Misterul feminin pus pe langa un lucru greu de inteles, bursa...da, analogia, desi brutala, este eficienta si reala (cvasi...) ... ca si bursa ea e brutala, haotica, din care totusi iese ceva, e ambigua dar cu un scop. Asa e femeia...nimeni nu zice ca femeia e usoara de inteles, nimeni nu zice ca totul e cum spune ea pentru ca ei ii place sa fie misterioasa si total enigmatica prin vorbele ei...

Dar Antonioni asta nu-mi intra sub piele si basta. Este, dupa mine, cel mai supra-evaluat regizor din toate timpurile. Inteleg, poate vrea sa spuna ceva mai profund prin filmele sale, ceva ce nu se vede la prima vedere dar buba e felul cum o povesteste...buba e ca eu scriu reviewul asta cand filmul inca mai merge, chestie pe care de obicei nu o fac...de fapt, nu o fac niciodata ceea ce vrea sa arate ca nu vreau sa mai pierd timp cu filmul asta si cu ce are de a face si dupa ce se termina. Ok, femeia (cu cap) e complexa, fascinant, zi-mi ceva ce nu stiu...dar de ce mi-l arati in doua ore dupa care raman cu aceeasi concluzie?

Vedem frustrarile ei, neajunsurile din viata ei, insuficienta emotionala atat din partea ei cat si din partea celor din jur, mama, fostul iubit, actualul si asa mai departe. E infinit melancolica, infinit schimbatoare si imposibil de citit. Da, femeia nu e o carte, e un puzzle, e un puzzle format din haosul emotiilor si sentimentelor toate sub nume diferit. Regia in acest film nu a constat in miscarile camerei ci in privirea complexa a actritei Monica Vitti prin care trebuie noi sa ii percepem trairile interioare si durerea. Durerea mea o intelege. Durere care a venit din zecile de minute acordate ei in totalitate..."Ce vrea femeia asta? Ce vrea sa ne zica? Care sunt misterele vietii ei? Ce vrea de la mine?"...da, suntem parte din poveste, suntem acel cineva care o sa intalneasca o astfel de femeie in viata reala...desi dupa mine, felul se comporta actorii e total suprarealist ca intr-un dans interpretativ modern abstract.

Mai sunt 5 minute din film...au trecut 20 de cand am inceput sa scriu non-valoarea de mai sus...finalul e mai neconcludent si mai ciudat decat...nu stiu, ganditi-va voi la ceva. Urasc filmele astea care pe langa ca sunt pompoase incearca sa spuna ceva simplu in cel mai complex fel. Am zis ca poate na, peste vreo 10-20 de ani o sa inteleg si eu filmele lui Antonioni...dar cat de capos sa fiu acum fata de atunci? Nu...e pur si simplu inutil de abstract. 

7/10

vineri, 17 septembrie 2010

C'eravamo tanto amati {1974}

 We All Loved Each Other So Much

Frumoasa e viata cand e traita...din oricare punct de vedere o privim. Fie din punctul de vedere al omului de rand, nu foarte inteligent, nu foarte spiritual, nu foarte sarmant...dar care e cu picioarele pe pamant, e amuzant si e un om de rand, la fel ca toti ceilalti...nu castiga mult, insa bogatia sa se afla in prieteni si familie. Fie daca e din punctul de vedere al intelectualului intotdeauna intr-o lupta cu omul de rand din jurul sau care are pareri prost formate si inculte, traieste intotdeauna cu conditia de geniu...ca e inconjurat de prost si astfel se simte singur. Fie ca e din punctul de vedere al paturii superioare...cea bogata si foarte bogata dar care intampina aceleasi probleme ca intelectualul...e singuratate acolo sus. Asadar...viata privita din cele trei paturi sociale...

Trei prieteni, camarazi de razboi...viata lor privita de la varsta de 20-25 de ani pana la 45-50 de ani. 25 de ani din viata unui om care acumuleaza trairile cele mai importante din viata lui. Iubirea, casnicia, copiii si in unele cazuri singuratatea batranetii. Ettore Scola ne prezinta aceste trei vieti intretaindu-se, interactionand una cu alta, fiecare dintre cei trei este la un moment dat indragostit pana peste cap de aceeasi femeie, schimbandu-si viata reciproc, influentandu-se...chiar daca ani buni nu s-au vazut sau vorbit. Intelectualul sau cultul dintre ei este cel cu ochelari din imaginea de mai sus...el e omul care iubeste si respecta cinematografia, intr-adevar bogata a Italiei de la nasterea ei...

Scola, dedicand acest film lui DeSica aduce din cand in cand referiri la filmele sale si la ce influenta au avut ele pentru oamenii care i-au vazut filmul. I-a masurat puterea prin diferitele interpretari si intr-adevar, cei care l-au vazut pot recunoaste cat de puternic este acel film...dar nu numai. Ne sunt amintiti si regizori ca Fellini si Rossellini, iar ultimul impreuna cu DeSica fiind cei care au definit cinemaul neo-realist italian...impactul lor rasunand in continuare in cercurile cinefile. Asadar, pe langa faptul ca e un film complet despre viata, iubire si prietenie, este un film mai mult decat decent care arata impactul filmelor in viata noastra...un impact care nu poate fi ignorat. Desi noi, romanii, din '90 incoace, am fost bombardati la TV de retardismele americane, conceptia noastra despre viata a fost clar atinsa de perspectiva lor asupra aceluiasi subiect. Si acum cu ajutorul internetului vine un alt val dar macar aici putem alege sa nu ne aventuram prea departe fata de propriile valori.

Filmul lui Scola e un film care ajunge la inima ta, dar mai greu. Mie mi-a placut dar imi imaginez ca in timp o sa ma regasesc si mai mult cu unul din personaje, nu stiu care din el...insa trebuie sa recunosc ca m-am regasit in cel care vorbeste despre filme cu inflacarare incat nu poate fi oprit, insa nu am ajuns la nivelul lui. Pentru el a fost prea multa pasiune intr-o anumita directie...e greu de concurat. Dar ce pot sa zic, mai povestesc si eu cate un film sau doua cu aceeasi pasiune accelerata. In final, e un film excelent, complet si complex care trebuie vazut si revazut. 

9.2/10

Il commissario Pepe {1969}

Dragutel film. Comisarul unui oras mic din Italia are cateva probleme privind etica in munca si directia in care ar trebui sa se indrepte spre un viitor mai bun ori mai rau pentru el. Aparent, orice persoana respectabila din oraselul asta mic (fiica a prefectului, doctor, maicuta, profesori, oameni batrani si singuri) face sau are treaba cu prostitutia si sexul. Ok...initial nu s-a intrat in treaba asta ci in aceea la cat de panarama e sistemul politienesc din acest orasel...cat de degeaba e. Oras mic, criminalitate mica sau chiar zero...oamenii arestati sunt fie betivani fie prostituate care na, sunt trimise inapoi a doua zi...

Comisarul nostru a gasit ca mai marii orasului, oameni cu ceva reputatie, practica si ei acest pacat fundamental...imaginea de la final arata ca toti suntem pacatosi intr-un fel sau altul...atunci cand isi imagineaza Pepe ca toata congregatia este urcata in dube. Ce sa zic, mari probleme moarle si etice profesionale. Cred ca cel mai just e sa compar filmul asta, care e in fond o comedie, o satira usoara, cu orice comedie din prezent...sunt si exceptii in prezent dar majoritatea sunt niste porcarii asa ca asta cu a ei comedie italieneasca ne aduce o briza noua de buna dispozitie si placere.

A avut cateva momente foarte bune in care am ras in hohote, adica yo, nu stiu altii...replici firesti, schimburi de replici acide si comice, ceva prostie pe ici si colo cum se gaseste in filmele comice inteligente (ca doar na, prostia e comica) si totul merge struna. Povestea a scartait si era nesigura in ce directie se indreapta...nu vroiam sa fie previzibila dar ce s-a intamplat a fost putin dezamagitor cand totul s-a legat de politica si de cum puterea politistului este diminuata de un primar cu influenta, eh. Trairile interioare ale lui Pepe sunt obiectivul principal, cum percepe el lumea asta si nedreptatile din ea...all that jazz. Distractiv dar putin prea lung... 

7.4/10

marți, 14 septembrie 2010

Il cuore altrove {2003}

 The Heart Is Elsewhere 

O mare pierdere italiana de timp. Romantic, romantic...dar credeam ca merge undeva cu povestea. Si parca povestea cu tontul indragostit de cineva care nu este indragostit de el am mai vazut-o si asta nu recent. Deci nu. Hai totusi sa notez plusurile...cele cateva. Decorurile, imbracamintea, muzica, regia si cam atat...puse in ordinea calitatii.

Nu stiu la ce ma asteptam dar fiindca e un film pe care nu l-am ales eu ma asteptam la ceva mai bun...avand in vedere gusturile mele privind cinemaul italian. Cinemaul italian oricum e mort de vreo 2-3 decenii. Nu a iesit nimic bun sau memorabil...nici un regizor mai talentat la orizont. Noi ne-am gasit genul si cutreieram lumea cu el, italienii dorm in papuci. E frumos sa faci filme mari, pompoase, scumpe...dar sa aiba si o poveste in concordanta cu banii bagati in productie. Dar cand vad stereotipuri prost schitate deja mi se taie pofta de a termina filmul. Profesorul plapand, virgin la 35 de ani, in cautarea marii iubiri adevarate o intalneste pe ea, doar pe ea, curva tarii. Ok, poate exagerez...dar semnele se vedeau de la o posta si ma gandeam ca mai, daca nu le vede omul asta inseamna ca e mai chior decat ea...sau na, se intampla ceva mai mare mai tarziu in film. Toate o sa se lege, imi ziceam. Nope...

Se termina cu el si tendintele sinucigase...eh, daca nu s-a sinucis, si-a ucis cariera de profesor, macar atat. Se intoarce acasica sa duca afacerea familiei mai departe, sa-l imbrace pe Papa.Toate bune si frumoase in filmul asta...cum am zis...decorurile, imbracamintea, toate la standarde inalte dar a fost ceva ciudat cu filmul asta...mi-a dat impresia ca e un film facut in anii '80 care captureaza perioada interbelica din Italia...cand colo, in 2003 a fost dat publicului larg care consuma filme romantice slabe care se bazeaza pe punctele forte ale filmului, cele enumerate mai sus si limba latina...oh da, romantica limba. Asadar...nu-l recomand. 

6/10

luni, 13 septembrie 2010

Die Puppe {1919}

O fi ele papusi...dar unele mai au si sentimente, altele chiar sunt inzestrate cu chestia aia numita creier. Da...pe unele le iubim tare mult, pe altele le uram pentru ca ne-au facut viata amara (vorbesc la general) dar tot papusi sunt. Sunt dulci si catifelate in afara si o data ce le inlaturi cate un strat vezi adevarata faptura din interior...e chiar fascinant.

Aa, da...Die Puppe e "Păpuşă" in germana. Nu e de mirare, regizorul Ernst Lubitch a fost german, chiar daca mai tarziu s-a mutat in america sa faca filme. Pe mine m-a distrat filmul...m-a distrat in special Ossi, papusa, jucata de Ossi Oswalda care era pe atat de frumoasa, pe atat de caraghioasa si implicit sexy. Sa se strambe o fata cum o facea ea, cu frumusetea si sarmul natural...frumos si dulce, n-am ce zice. Totul incepe cu un decor creat de un papusar (care e chiar insusi regiozorul)...se pregateste sa spuna o poveste deci din start ne asteptam la ceva fantastic si fantezist...toate insa cu un talc.

Morala e simplista, e una desprinsa parca din basmele pe care le citeam cand eram mici in care morala era una singura. Aici e despre un baiat care se indragosteste de o papusa, din start insa ii da impresia ca papusa (care e de fapt fiica papusarului - povestea e mai complicata aici) are mai multe decat prezinta de fapt, are personalitate. O cumpara de la papusar si pleaca sa se insoare ca sa colecteze banii promisi, iarasi, o poveste complicata...insa este una foarte usor de urmarit pentru ca e intocmai prezentata ca un basm.Amuzant cam peste tot, fascinant, personaje unul si unul...unde Ossi oricum fura centrul atentiei...si asta nu numai pentru ca e frumoasa dar si pentru ca vrei sa vezi cum se comporta ca o papusa, ca un robot mecanizat care face lucruri la comanda...uh, pervers. Normal, nimic de genul asta aici...e chiar un film foarte cuminte pe care il recomand copiilor. 

8.4/10

duminică, 12 septembrie 2010

Ironweed {1987}

Am pareri care se cam contrazic cand vine vorba despre filmul asta. Pe de o parte mi se pare un film bun, in care jocul actorilor depaseste orice alta caracteristica tehnica sau artistica a filmului...ei creand, dezvoltand si perfectionand personaje caracterizate bine insa nu in totalitate...ei (si ma refer aici in mod special la cei doi mari actori Jack Nicholson si Meryl Streep) le-au dat personalitate, rupand o bucatica din a lor...sau din stilul lor caracteristic de a juca, personalitate si viata.

Pe de alta parte povestea liniara si fara intriga nu m-a incantat. Ok, hai sa-i urmarim pe vagabonzii astia in cele 2-3 zile care le schimba viata dar noi cu ce ne alegem? Cu o vedere asupra unei lumi in care nu vrem sa ajungem, una de acum 70 de ani? Cat de interesant poate fi? Nu a fost...vroiam mai multe povesti despre vagabonzi, mai multe povesti din trecutul personajelor...nu neaparat detalii despre cum au ajuns ei sa traiasca pe strazi de pe o zi pe alta dar asa, in mare sau chiar si simbolistic.Eh, dar ce stiu eu? Poate nici nu era asta scopul...ei oricum fiind niste nimeni astfel ca povestea lor nu semnifica cu adevarat ceva ca sa ne fie relatata. Traducerea titlului, ceva ce m-a interesat in timpul vizionarii, reprezinta boschetii din otel in care traiesc...sunt boschetari dar inconjurati intotdeauna de rugina si mizerie urbana...sunt vagabonzi de oras, avand din cand in cand momente de trai decent...o noapte sau doua intr-o camera de hotel ieftin, un dus / baie sanatoasa si mancare...toate platite cu salariul slujbelor mizere pe care le fac cu greu.

Personajul lui Jack este, in termeni literari, rotund, caracterizat complet cu un trecut bine definit, un prezent care timp de 22 de ani a fost auto-pedeapsa data de el insusi pentru greseala care a facut-o. Durerea i se simte de fiecare data cand vorbeste despre acel eveniment, regretul il poarta cu el oriunde merge, fericit ar fi numai daca primeste izbavirea de pacat din partea familiei sale. Si acum trebuie sa il ierte si pentru cei 22 de ani plecati de acasa. E un om complexat si pe buna dreptate...ceea ce a facut este grav, mai ales ca era un jucator de baseball, un detaliu foarte important. Ani inecati in alcool, sute, daca nu mii de nopti petrecute sub clar de luna sau stele...frig si boli, degradare. Iar anturajul sau nu era mai prejos. Dar nu stiu, lipseste ceva si acel ceva este un plot, o directie, o evolutie care atrage si spectatorul...poate altadata. Il recomand totusi pentru cei doi care au primit nominalizarea la Oscar. 

7.3/10

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Ten Minutes Older: The Trumpet {2002}

De data asta sunt septe regizori, unu si unu. Aki Kaurismaki care ne aduce in atentie o poveste de neinteles in care iese unu din inchisoare, se intalneste cu fosta si fug spre Moscova...fascinanta treaba...Dogs Have No Hell. In 10 minute sunt prezentate chestiile astea. Nu prea se dezbate notiunea timpului cum s-au dezbatut in celalalt film, The Cello...nu se dezbate filosofia, implicatiile si perceptia diferita a timpului pe care o are omul. Aici, a fost o poveste de 10 minute si atat.

Urmatorul, Victor Erice ne prezinta viata de la tara, din 1940...unde in zece minute dintr-o liniste in care se numara secundele se ajunge la un moment dragalas dar parca putin prea terifiant...noroc de pisica aia neagra. Se termina povestea si se revine la normal. Pe langa cele zece minute se prezinta viitorul, prezentul si trecutul prin generatiile din familie. Werner Herzog a avut unul din scurturile mele preferate din filmul asta...he he. Ce face omu modern cand se intalneste cu o civilizatie invechita...culmea, ii transmite boli, dar asta se stie. Uimitoare au fost cele 10 minute in care s-a prezentat evolutia brusca a unui trib din Brazilia...trib care a patit la fel ca celelalte ce au fost descoperite de omul modern in cautarile sale pentru a nu se plictisi...scurt intitulat inteligent Ten Thousand Years Older...sarind de la epoca de piatra la epoca contemporana.

Jim Jarmusch ne arata 10 minute din viata unei starlete de cinema, una permanent scarbita, plictisita si pe buna dreptate. Slujba ei nu are ore fixe ci e in functie de atatia oameni...asa ca isi petrece o buna parte din viata in rulote si mananca de la catering (si stim cat de nasoala e mancarea asta). Chloe Sevigny este starul si Jim e super-starul. Wim Wender, in urmatorul scurt, 12 mile pana la Trona, captureaza calatoria pe acid/marijuana a unui nefericit nevinovat, misto vizualuri...Spike Lee in We Wuz Robbed documenteaza furtul lui Gore de la alegeri...politic dar esential. Si ultimul, dar nu cel din urma...Chen Kaige cu al lui comedie dulce-acrisoara arata un scurt care nu prea are treaba cu timpul. Dar parca a fost totusi mai interesant filmul asta... 

7.4/10

vineri, 10 septembrie 2010

Ten Minutes Older: The Cello {2002}

Un grupulet de 8 scurt-metraje, fiecare in jur de 10 minute...asta fiind si tema principala a filmului.

Inspirat dintr-un scurt metraj cu acelasi titlu din 1978 (care pare mult mai vechi) regizat de Herz Frank unde un grupa de la gradinita este filmata in timpul unei piese de teatru cu papusi. Se focalizeaza in mod special asupra unui copil care este mai expresiv decat celalti, traind fiecare moment al teatrului de marionete. Muzica, elementul cel mai important este folosita pentru a sublinia si exagera trairile copilului din "rolul principal", sa zicem...ca doar fiecare e filmat, asta in schimb mai mult. Scurt-metrajul ne face sa percepem trecerea timpului...ii vedem pe acei copilasi care imbatranesc zece minute de fiecare data cand cineva vede filmuletul si noi imbatranim 10 minute impreuna cu ei...10 minute pe care nu le primim inapoi. Si iaca asta-i scopul filmuletului...

Acest lung-metraj este format, asa cum am zis, de 8 scurt-metraje, fiecare regizat de cate un regizor mai mare sau mai mic, care sunt nevoiti...au primit sarcina...de a arata cum percep ei cinematografic timpul...Bernardo Bertolucci, Mike Figgis, Jiri Menzel, Istvan Szabo, Claire Denis, Volker Schlondorff, Michael Radford, Jean-Luc Godard. Fiecare cu o poveste unica si interesanta in felul ei...creca au vorbit inainte sa nu care cumva sa se gandeasca doi la aceeasi problema :)) . Ca favorite ies cea a lui Bertolucci (Istoria apei...care se misca precum timpul, finalul e insa tulburator), Jiri Menzel (scurt care m-a facut sa bocesc in hohote din moment ce il cunosc pe actor si filmele in care a jucat...foarte trist), Addicted to the Stars (desi ani lumina masoara distanta, nu timpul) si cam astea's. Restu, inclusiv a lui Godard pare facuta in graba, pompos si cat mai exagerat...

Urmeaza sa vad Ten Minutes Older: The Trumpet...sa vedem, poate scot ceva mai bun din ala. 

7/10

Altered States {1980}

Cine mai tine minte episodul ala din South Park in care Cartman era pe coridor si se metamorfoza in acelasi fel ca personajul lui William Hurt din filmuletul asta? Eu da...pe atunci nu stiam din ce film s-a luat dar stiam din momentul in care l-am gasit si luat.

Oricum, cred ca evident ar fi sa-l compar cu "2001: A Space Odysee" sau cu "The Holy Mountain" cu toate discutiile astea despre infinit, zeitati si dumnezei, scopul omului pe lumea asta, omul primordial, conditia umana si alte chestii...dar adevarul e ca pe cat de inteligent se vrea, cu atat mai mult eye candy este. E o joaca filmuletul...e un spectacol de imagini si sunet care merg excelent cu un joint cu prietenii. Macar sa fii cat mai aproape de starea personajului din film daca nu el. Dar si asa, traim ce traieste el asa ca...fara drogul miraculos din Mexic putem vedea viziunea scenaristilor, a regizorului, asupra inceputurile lumii...poveste care se regaseste si in 2001. Altered States a incercat sa aduca ceva asemanator dar in fond, nimic nou. Doar forma cu fond superficial.

Totusi vreau sa laud realizarea montorului de film si sunet care ne-au introdus intr-o stare de haos vizual si dizordine de nedescris in scenele psihedelice. Totusi sunetul a fost nominalizat la Oscar pe buna dreptate. Muzica nu prea mi-a atras atentia insa a primit si ea o nominalizare. Eh, sa fie! Asadar...daca cautati ceva pseudo-inteligent dar care in primul rand cauta sa te distreze, nu sa te faca sa iti ridici intrebari despre originea omului sau a Universului...asta e filmul pe care il cauti. Efectele sunt misto si colorate, imaginile din psihedeala sunt interesante dar nu foarte suprarealistice cum as fi vrut...

Dar sa zicem...m-a tinut atent si am fost fascinat de poveste la inceput. Dar finalul nu e nici filosofic nici satisfacator. 

7.7/10

Revanche {2008}

Locatia relaxanta unde tensiunea apasatoare domneste...

Povestea este simpla si liniara. In dorinta de a fi un om mai bun a trebuit sa-si puna viata in pericol insa si a persoanei pe care o iubeste...o prostituata din Ucrania care vrea sa-si schimbe viata. Desi pare un criminal si un om de doi lei si trei parale ajungem, incet, incet, sa privim in spatele brutalitatii si necizelarii lui. Dragostea pentru prostituata este reala, ea nu a ales sa faca asta...a crezut, la fel ca multe altele, ca vine intr-o tara mai buna unde poate trai mai bine. Poate a fost chiar racolata cum stim ca se intampla. Lucreaza si personajul nostru principal la bordelul unde lucreaza ea...probabil asa s-au cunoscut.

Fiecare pas pe care omul nostru il face este bine calculat si bine planuit pentru a nu pune nici viata lui dar nici viata altora in pericol, asa cum am observat si la banca insa si cand viziteaza casa curtea celui cautat de el. Cel cautat este un politist care, in haosul ordinii scapate de sub control, i-a provocat durere personajului principal. Incerc sa nu povestesc prea multe din film pentru a nu dezvalui detalii esentiale pentru cladirea tensiunii atat de importante in acest film. Vedem deci viata lui si cum planuieste el fiecare etapa, punand accent pe planuri de scapare eficiente in cazul bancii.

Desi titlul este frantuzesc, ceea ce ii ofera filmului un plus de clasa si stil, filmul in sine este cat se poate de german cu picaturi de ucrainiana datorita personajului Tamarei. Razbunarea a fost dulce si eficienta...a fost ceva la care fiecare personaj se astepta. Politistul, principala tinta...sotia lui si personajul nostru, un erou pozitiv care nu dorea decat sa traiasca fericit cu femeia pe care o iubeste. Regia este un strop de perfectiune...fiecare gest, fiecare replica atent calculata pentru a oferi atat mister acolo unde trebuie cat si mult dorita detensionare. Tensiunea este construita in intregime de trairilor interioare ale personajelor...personajul principal, construind in linistea fierastraului electric urmatorul pas al planului sau de razbunare...politistul al carui fapta il macina din interior, regretand fiecare minut pe care il traieste.

A fost o experienta superba si un film deosebit de interesant in care putinele cuvinte inlocuiesc nevoia de naratiune inutila, de detalii date mura-n gura si asa mai departe...a fost un film excelent, chiar daca nu a castigat in 2009 cel mai bun film strain. Cine i-a locul l-a meritat...Okuribito. 

9.2/10

joi, 9 septembrie 2010

Directorul nostru {1955}

Hai inainte cu comicul birocratiei si rotitelor din interiorul mecanismului birocratic adica, care va sa zica, omu. Birlic fura spectacolul, el fiind o rotita mica in toata treaba asta, o rotita care poate fi inlocuita atata timp cat poate fi inlocuita si cea mare...directorul.

Hai inainte si cu comicul de limbaj, descriindu-l cel mai curand cu unul caragialesc dar nu la fel de jucaus si inventiv. Se invarte in jurul bubelor birocratice si nevoia constanta de evolutie in munca directorului pentru a optimiza munca si a ocoli birocratia pentru muncitori. Sefu insa are o munca prea dificila pentru el, mai ales cand el vine de la sapa intr-un rol atat de important, trimis bineinteles de oameni si mai mari care il conduc cu usurinta dupa bunul lor plac. Directorul intelege ca e important sa isi cunoasca oamenii dar si acolo se pierd lucruri in traducere, limbajul lui si cel al omului de rand fiind de multe ori diferit.

Am avut un zambet pe buze tot filmul si multe momente de hohote de ras. E un comic specific noua dar am simtit si un feel american prin felul cum se prezinta regia si miscarile scenice. Probabil pe atunci eram la egal cu americanii la facut filme :)) . Asadar, un film romanesc savuros, scurt si plin de poante si mesaje subliminale, unii le-ar putea interpreta chiar propagandistice avand in vedere perioada. Importante sunt concluziile dar la fel ca Ikiru, desi filmul asta nu e la fel de tragic, important e sa intelegem ca birocratia...no good, chestii pe care le stim deja. De vazut, neaparat... 

9/10

miercuri, 8 septembrie 2010

Histoire d'O {1975}

Nuditate gratuita si erotism de bun-gust, ce-i drept, dar misogin...numai pe placul nostru.

In fiecare scena in care o femeie se dezbraca nu e prezentata gata dezbracata pentru ca nuditatea in sine nu e tot timpul sexy insa actul de a da jos un obiect de imbracaminte e ca si cum ai deschide un cadou. Anticiparea e mana in mana cu elementul erotic. Asadar cam asta-i filmul asta, o ora jumate de numeroase runde de striptease rapid in care se prezinta frumusetea corpului feminin. Din pacate ma asteptam la o povestea mai buna...insa nu, filmul a fost un erotic standard, frantuzesc.

Cred ca cel mai evident e faptul ca femeile sunt folosite ca obiecte ce isi castiga respectul dupa ce se culca sau se supun total barbatilor. E cat se poate de misogin filmul asta insa e si din punct de vedere misogic real. Desi noi fugim dupa fete, o data ce le-am prins, ele incearca sa ne pastreze, sa nu care cumva sa ne scape...dar totul a fost prea gratuit, totul se invartea in jurul nuditatii si eroticului. Povestea nu numai ca a fost slaba dar ma asteptam sa fie vorba de o metafora sau simbolistica. Nu, nimic de genul asta si nici nu cred ca as fi fost multumit daca era ceva mai rasarit. Si mai mult, mi-a adus aminte de Eyes Wide Shut-ul lui Kubrick in care femeile erau folosite in mod asemanator...toate faceau parte dintr-un club in care, in mod sofisticat si pompos, erau impartite apoi barbatilor pentru fornicare.

Filmul e insa slab si satisfacator numai la modul superficial. As fi pus poza dar nici chiar asa de porno e blogu asta... 

6/10

luni, 6 septembrie 2010

My Own Private Idaho {1991}

Povestea unor vieti unice, partial distruse de drame din copilarie...all american shiet.

Sunt sigur ca exista un mesaj prin abrambureala asta...ca incearca Van Sant sa ne transmita ceva. Importanta unei familii normale, viata adolescentului rebel la puterea a zecea...si cum toti am fost asa intr-o masura sau alta. Aici se prezinta, de exemplu, versiunea extrema americana. Adolescenti fugiti de acasa, nevoiti sa se prostitueze pentru un ban...ban pe care mai apoi il prizeaza sau fumeaza.

Van Sant si-a format in capul meu o imagine de regizor puternic din cauza lui Elephant si Good Will Hunting. Gerry a mai fost un film minimalist care nu m-a descumpanit care ii apartine tot lui. Dar apoi cand l-am vazut facand greseala de "Finding Forester" care desi pe picioarele lui pare un film solid, e mult prea mult comparat cu filmul Good Will Hunting al carui credit ca e atat de bun il acord baietilor pe atunci tineri Matt Damon si Ben Affleck pentru scenariul inspirat si deosebit care face din acel film un clasic. Deci pentru Van Sant realizarile astea se anuleaza reciproc, din pacate. Apoi cu Milk m-a lasat indiferent regiei sale...plus ca la Oscaruri a fost un film prea politicaly correct. Apoi vad ca a avut tupeul sa faca un remake al lui Psycho pe care oricum nu il vad ca nu merita. Ma dezamageste omu asta...

Cu My Own Private Idaho, Gus Van Sant aduce in vizor viata copiilor care ar avea treaba pe acasa insa prefera sa traiasca pe strada din cauza familiilor de "pus pe rana" pe care le au. Vor sa arate ca se descurca si singuri chiar daca nu in cele mai ortodoxe metode. Nu m-a atras nici un aspect din poveste insa mi-a adus aminte de Clockwork Orange atat din cauza mai multor scene dar si din cauza stilului de a vorbi dintre personaje. River Pheonix e singura supriza a filmului, Keanu a fost el insusi, asa cum il stim in toate filmele in care nu il joaca pe Neo...Neo fiind varful carierei lui. Asadar...nu e prea deosebit...mi-a placut insa cum s-au capturat scenele de dragoste (ma indrept mai mult spre cea intre el si ea nu intre cea cu el si el si el).

7/10

duminică, 5 septembrie 2010

Iron Man 2 {2010}

Cool-oşenie intruchipata. Sa fim seriosi, daca avem chef de un film distractiv asta merge uns. Nici eu nu sunt intotdeauna in cautarea reprezentarii cinematografiei perfecte globale, nu caut perfectiune in filme. De fapt, iubesc greselile din cand in cand pentru ca sunt greu de gasit in unele filme bune. Dar si mai mult, imi place sa ma relaxez la un film a carui intentie este tocmai asta, sa ma relaxeze, sa ma faca sa nu ma mai gandesc la examane si/sau restante.

Pana si dialogul, rapid si format din replici scurte, aduce un dram in plus de amuzament si necesita spectatorul sa fie atent o secunda in plus. Personalitatea lui Robert Downey Jr. se muleaza perfect cu Stark si personajul Iron Man.Ca sequal incearca sa fie la fel de distractiv, eu zic ca in mare reuseste aducand chestii noi si in primul rand aducand-o pe Scarlett Johansson care se mai si lupta (bine, dublura ei, dar eu prefer sa cred ca ea se lupta) intr-un stil de-ti vine sa te iei de cap. Fun. Alta scena misto este bineinteles lupta din gradina japoneza care se termina intr-un mare fel in lupta cu dronele. Hai ca a fost misto si imediat ce s-a terminat m-am gandit la exact ce au spus ei...ca de ce nu a folosit de la inceput arma aia. Ei bine, mi-au raspuns.

Iron Man 2 (si 1) e genul ala de film care il vezi de mai multe ori si iti face placere, pentru ca are destule detalii tehnice, S.F., de poveste al caror efect nu o sa fie simtit de la prima vizionare. Personajul lui Mickey Rourke a fost cam slabut insa primind prea putine replici si prea putina personalitate. Motivele lui au fost oarecum justificate dar chiar si asa. Don Cheadle il inlocuieste pe Terrence Howard in rolul lui Rhodey care, daca ma intrebati pe mine, a facut o greseala enorma ca a plecat. In rest e un blockbuster de vara asa cum vrei sa vezi. Probabil memorabil numai din cauza lui Robert si a efectelor speciale ca doar un super-erou cu un costum smecher mai stim (Batman).

8.2/10

Tesis {1996}

In '96 probabil m-as fi speriat mai mult. Nu de alta dar sa te sperii cu filme snuff nu prea mai e terifiant in ziua de azi. Suntem asa de obisnuiti cu violenta extrem, cu maruntaie umane sau animale, cu sange si creier incat ideea care era prezentata aici prin sunete cu subinteles atunci cand cei doi vizionau astfel de filme sau scurte priviri asupra a ceea ce se intampla in casetele video, atent construite prin editare rapida si precisa...apropo, un mare plus pentru acest film este editarea...nu a mai avut acelasi efect terifiant pe care probabil l-a avut.

Si sincer aveam sperante mari asupra filmului din cauza ca e spaniol si ma gandeam ca se ofera Amenabar sa le arate americanilor cum se face insa el a adus horror-ul american si l-a europenizat putin. Mai multa tensiune, mai mult suspans si cu mult mai putin sange pentru ca na, efectele speciale sunt scumpe si filmul european are buget redus fata de ruda americana. Oricum, e mai bine asa...decat tone de sange de prost gust, decat monstrii idioti care te fac sa razi, mai bine suspans Carpenterian cu fuga prin coridoare, fuga foarte implauzibila, mai ales cand filmul se ia destul de mult in serios. Vorbesc aici de scena in care un profesor universitar fuge dupa o studenta...ei, asta nu am mai vazut si pe langa toata treaba profesionala mi s-a parut o scena nelalocul ei.

Apoi, regizorul ne poarta prin tot felul de emotii incat ajungem confuzi. Normal ca e treaba lui sa ne departeze de la calea principala, sa suspectam si pe cel de aproape, nu cel de departe. Insa sa ajungi inapoi de unde ai plecat, asta nu prea e o surpriza. E stupid. Ceva de genu...vedeti, el a fost dintotdeauna, ati judecat prost gandind ca sunt si altii de vina. Da, au fost altii, dar transformandu-se totul intr-o mare conspiratie a devenit totul si mai serios...si nu stiu daca a fost de bine. A adus detalii de care nu era nevoie, detalii care au ingreunat si au suprimat tensiunea si horror-ul. Ca sa nu mai zic ca scapau si mergeau acasa de parca nu se intamplase nimic...si apoi mergeau a doua zi pentru alta portie. Oricum...si in fond la urma urmei...asta e un horror de enspe ori mai bine facut decat borcariile americanesti care se dau drept horror acum dar si in trecut (unele din ele). E o gura de aer europeana. 

8.1/10

vineri, 3 septembrie 2010

The A-Team {2010}

Nu e Kubrick, nu e Ingmar, nu e Hitchcock, e Carnahan! Si lui asta, daca ii dati bani si o poveste o face una a dracului de distractiva in care surprinzator iti mai folosesti si tartacuta din cand in cand. Are atat de mult detalii si twisturi incat ajungi sa nu mai stii in cine sa ai incredere, cine e cel bun si cel rau, stii insa ca trebuie sa tii cu A-Team. Trebuie sa faci parte din echipa lor si pentru 2 ore am simtit actiunea si bucuria lor. A fost o cursa a naibii de misto. Asta e un exemplu de film de actiune facut cum trebuie. Are ceva deosebit filmat si gandit bine si memorabil...adica, na, nu am mai vazut pana acum un tanc cazand din cer sa fie pilotat de tunul sau. E ceva noua.

Da, s-au folosit efecte speciale dar cum tehnologia avanseaza ajungi sa crezi ca ce se intampla e real si in fata ta...am patit-o cu totii si la Avatar. Aici toata batalia de prin aer si de pe final, pe vapor, iti dadea impresia ca nu e CGI dar stiai ca e pentru ca nu se putea realiza in realitate. Cu toate astea, au fost minute colosale in film. Personajele au fost si ele bine conturate (ca pentru un film de actiune) si pana la final stiam ce e in capul si personalitatea fiecaruia...si trebuie sa recunosc ca nu am fost genu care i-a urmarit la TV pe cei originali din serial decat pentru cateva minute in fiecare episod...Mr. T e singurul care iesea in evidenta pe atunci. Acum insa e unu si unu, Liam Neeson, Bradley Cooper, Sharlto Copley (actorul principal din District 9) si mai putin cunoscutul Quinton 'Rampage' Jackson pentru a aduce astfel toate personajele la un nivel neutru unul fata de celalalt. Toti joaca excelent insa Copley iese in evidenta...a facut din personaj unul de-al lui.

In plus, nu a fost scris deloc rau si combinarea briefingului (atunci cand se spune planul) cu desfasurarea efectiva a planului nu a facut decat sa antreneze si mai mult spectatorul, sa fie atent insa si entertained in acelasi timp. Carnahan a mai facut un film in trecut, cel de inaintea acestuia, care nu a fost primit bine insa a avut si acela o poveste destul de interesanta cu scene de actiune foarte tensionante si bine filmate. E un regizor de filme de actiune care satisface si aduce ceva nou in ecuatie.

Pura distractie si amuzament, un film de actiune excelent pe anul asta. 

8/10