Frumos film, n-ai ce zice...frumos in stilul clasic, frumos prin alegerea cadrelor, frumos prin imagine, frumos prin costume, frumos prin machiaj...tăt e frumos. Dar uite ca si la case mai mari, care iau 3 Oscaruri (zic mai joc pentru ce) exista si forma fara fond
Fondul aici consta intr-o poveste fadă despre o femeie si fetita ei care ajung in Noua Zeelanda sa isi intalneasca noul sot si noul tata, printr-o casnicie fortata. Si de aici totul se duce intr-o directie previzibila si plictisitoare pentru publicul majoritar masculin. Ea il vede pe el, doar pe el, un ajutor de-al sotului ei si se indragosteste de el dintr-un motiv de un romantism extrem. Numai el intelege ce vrea sa spuna din moment ce e muta si nu comunica decat cu fiica ei prin semne (fiind singura care le intelege)...el intelege ce spune din cauza ca s-a indragostit de muzica pe care o canta ea la pian. Pianul e cutia ei vocala, notele sunt cuvinte...e romantic, nu pot sa contest asta. E autentic si chiar aprofundat acest aspect.
E atat de indragostita de ea incat cumpara pianul de pe plaja doar ca sa il viziteze ea...si apoi trebuie sa vina cate clape negre sunt pentru a-l primi inapoi. Previzibil, ea se indragosteste de el, de nu stiu ce-ul lui...dar avand in vedere ca acel "ce" e jucat de Harvey Keitel intelegem. Cea mica, acum mare, Anna Paquin e a doua cea mai mica actrita din istoria Oscarurilor care a primit o statueta...si pe buna dreptate. Pana si accentul e extraordinar de reusit...si asta la doar 10 ani. Eu la 10 ani nici nu stiam sa vorbesc cum trebuie...pff :)) , da pai sa mai incerc sa reproduc si un accent. Si nu numai accentul i-a adus un Oscar ci indrazneala, curajul si forta acelei mici creaturi a uimit orice privitor...bine, nu va ganditi de acum ca salveaza nu stiu eu pe cine din flacari sau altele, nu. E un copil inteligent si se vede prin ceea ce face si ceea ce zice. L-a luat pe merit.
Alte Oscaruri a mai primit si Holly Hunter dar deja cand esti muta si mai si canti la pian deja ai Oscarul in buzunar. Misti din maini, cu forta, cu trandete, fiecare cu tonul ei, ai o fata ce vorbeste si ea...ce mai. Nu prea a trebuit sa munceasca mult pentru asta...decat sa invete semnele pentru muti...ca la pian cred ca deja stia sa cante si inainte de a filma. Asadar frumos, insa povestea e liniara si nesurprinzatoare...dar e o poveste povestita bine.
7.3/10
Fondul aici consta intr-o poveste fadă despre o femeie si fetita ei care ajung in Noua Zeelanda sa isi intalneasca noul sot si noul tata, printr-o casnicie fortata. Si de aici totul se duce intr-o directie previzibila si plictisitoare pentru publicul majoritar masculin. Ea il vede pe el, doar pe el, un ajutor de-al sotului ei si se indragosteste de el dintr-un motiv de un romantism extrem. Numai el intelege ce vrea sa spuna din moment ce e muta si nu comunica decat cu fiica ei prin semne (fiind singura care le intelege)...el intelege ce spune din cauza ca s-a indragostit de muzica pe care o canta ea la pian. Pianul e cutia ei vocala, notele sunt cuvinte...e romantic, nu pot sa contest asta. E autentic si chiar aprofundat acest aspect.
E atat de indragostita de ea incat cumpara pianul de pe plaja doar ca sa il viziteze ea...si apoi trebuie sa vina cate clape negre sunt pentru a-l primi inapoi. Previzibil, ea se indragosteste de el, de nu stiu ce-ul lui...dar avand in vedere ca acel "ce" e jucat de Harvey Keitel intelegem. Cea mica, acum mare, Anna Paquin e a doua cea mai mica actrita din istoria Oscarurilor care a primit o statueta...si pe buna dreptate. Pana si accentul e extraordinar de reusit...si asta la doar 10 ani. Eu la 10 ani nici nu stiam sa vorbesc cum trebuie...pff :)) , da pai sa mai incerc sa reproduc si un accent. Si nu numai accentul i-a adus un Oscar ci indrazneala, curajul si forta acelei mici creaturi a uimit orice privitor...bine, nu va ganditi de acum ca salveaza nu stiu eu pe cine din flacari sau altele, nu. E un copil inteligent si se vede prin ceea ce face si ceea ce zice. L-a luat pe merit.
Alte Oscaruri a mai primit si Holly Hunter dar deja cand esti muta si mai si canti la pian deja ai Oscarul in buzunar. Misti din maini, cu forta, cu trandete, fiecare cu tonul ei, ai o fata ce vorbeste si ea...ce mai. Nu prea a trebuit sa munceasca mult pentru asta...decat sa invete semnele pentru muti...ca la pian cred ca deja stia sa cante si inainte de a filma. Asadar frumos, insa povestea e liniara si nesurprinzatoare...dar e o poveste povestita bine.
7.3/10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu