Nuovo Cinema Paradiso {1988}

O frumusete de film, din toate punctele de vedere.
O poveste foarte frumoasa despre viata, despre frumusetea tineretei si valoarea adolescentei, despre cum fiecare persoana pe care o intalnim ne ajuta pentru a defini caracterul nostru, personalitatea noastra. E despre cinemaul pierdut datorita trecerii timpului, datorita tehnologiei si in felul asta pierdem ceva care era aproape de sufletul nostru. Bine, am pierdut-o de mult. Chiar si in anii '90 nu mai era o distractie sa te duci la film, nu atata timp cat aveai casete video pe care le puteai vedea cu prietenii si nu cu nu stiu cati straini. Problema ar fi ca astfel de cinemauri ca Paradiso nu ar mai avea farmecul ce este prezentat atat de in detaliu aici decat daca ar exista intr-un oras micut, cum e acesta din film. Atunci era ca si cum toata lumea din orasel se aduna sa vada ce e pe panza alba de la cinema, indiferent de ce ar fi fost...Acum, presati de timp si de slujbe nu mai avem timp sa gustam micile placeri din viata asa cum trebuie ci doar in treacat, rapid...

Filmul prezinta cam 40 de ani din viata unui om. Incepe cu micul Salvatore Di Vita (salvatorul de vieti) care e fascinat de tot ce tine de cinema. Filmul in sine, actorii ce joaca in el, dar in special camera proiectorului. Lui i se pare ca e cel mai frumos loc din lume, pentru el e cel mai sfant, tocmai de asta si cand intra prima oara in aceasta camera isi face cruce. E plin de astfel de detalii filmul si vizionarea lui nu poate fi decat o placere. Recomand versiunea regizorului de 170 de minute. E minunata.

Salvatore adolescentul, pe langa ca e proiectionistul sef, meserie ce a invatat-o la perfectie de mic, are acum si alte interprinderi vis-a-vis de dragoste. Intalneste cea mai frumoasa fata pe care a vazut-o vreodata si incearca cu disperare sa o cucereasca, fiind un film foarte optimist de la inceput pana la sfarsit, acesta reuseste...insa ajung sa fie despartiti de parintii fetei si de soarta. E oarecum trist sa vezi dragostea adevarata distrusa. Timpul trece, cam 30 de ani si Salvatore a ajuns un regizor cunoscut de film care se intoarce acasa cu toate ca Alberto, omul care i-a fost ca un tata si care l-a invatat meseria de proiectionist la cinema, i-a interzis sa mai puna piciorul in orasul sau natal. Se intoarce pentru o inmormantare dar si pentru a revedea vechii lui prieteni, inclusiv cinemaul ce a schimbat viata tuturor, Paradisul.
Apropo, numele cinemaului Paradiso, nu e ales degeaba. In incinta lui lumea rade, se bucura, se intristeaza, se infiripa povesti de dragoste ce tin o viata intreaga, se moare, se simte iubirea pentru actori dar in special actrite de la baietii mai tineri, se simte viata, totul.

Desi viata nu e ca in filme si chiar viata bate filmul, noi suntem o specie in continuare optimista, tocmai de asta rare sunt filmele cu final trist, deci cu final real...alegem mai bine sa ne creem un univers propriu in care totul merge ca pe roate, aratand din cand in cand micile poticneli din viata, insa in final totul e numai bine, traim toti pana la adanci batraneti.

Finalul acestui film este unul superb, glorios, magnific. Insumeaza tot ce mai frumos in viata cu cateva cadre din filmele anilor '30 si '20...
De vazut neaparat, chiar daca am dat cateva spoilere pe ici pe colo.

10/10