Synecdoche, New York {2008}

Multi il cunosc pe Charlie Kaufman...el e scenaristul extrem de talentat care ne-a adus filme ca Being John Malkovich, Confessions of a Dangerous Mind, Adaptation. si memorabilul Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Acum, pe langa ca e inca o data la carma scenariului e si la carma regiei pentru prima data in viata lui si sper ca nu ultima. A facut o treaba excelenta introducandu-ne in aceasta lume fantezista, ireala si filosofica. E cel mai grandios proiect pe care l-a avut si unul din cele mai profunde, comparand filmul asta cu celelalte filme pe care le-a scris.

In film e vorba despre regizorul de teatru Caden Cotard, un tip hipocondriac, ego-centric, paranoic, cu frica de moarte descris pe la sfarsitul filmului in felul urmator: Cotard e un tip numai mort, ce traieste intr-o lume dintre staza si anti-staza unde timpul este concentrat, cronologia confuza si pana recent a incercat din rasputeri sa-si descifreze situatia dar el insusi s-a transformat in piatra. Cred ca aceasta mini-descriere il descrie cel mai bine pe acest om simplu cu gandire complexa, care seamana cu oricine prin felul lui de a fi si stim ca scenaristul Kaufman stie sa faca personaje in care se regasesc multi spectatori ai filmelor sale...de asta pana la urma Kaufman e cateodata mai faimos decar regizorul filmului.

Hoffman a jucat excelent si sincer mi s-a parut ca joaca mai bine decat in Doubt, cu toate ca are un personaj mai putin dramatic decat in filmul ultim mentionat...oarecum seamana cu personajul lui Pitt din The Curious Case of Benjamin Button, un personaj ce umbla prin viata de la adult la batranete, viata ce pare a fi concentrata in cateva saptamani si in nici un caz ani intregi. Noi vedem ca oamenii imbatranesc insa gandirea lor nu se modifica si nu invata din greselile pe care le-au facut.

A doua jumatate a filmului ia o turnura fantezista, ireala care iti da impresia ca totul se produce in capul personajului principal cu ajutorul amintirilor din viata reala, insa totul pare atat de real incat e greu sa descifrezi intentiile scenaristului asupra a ce e real si ce e fictiv. Ne arata pe noi ca fiind regizorii proprii vieti, intr-o lume in care nimeni nu e personaj secundar sau un extra, fiecare fiind deja personajul principal regizandu-ne propria viata, vizionand filmul ce l-am facut, mai tarziu, la persona a treia. Personaje regizor ce cauta intotdeauna raspunsuri ale vietii, scurtaturi, o a doua sansa la anumite eveniment pentru a schimba ce nu pot schimba...si eventual nu cautam decat nemurirea in lucruri ce ar putea sa o indeplineasca (arta) din cauza fricii constante de moarte pe care o avem si ne este imposibil sa scapam de ea...deocamdata.

Charlie Kaufman a creat o lume unica, deosebita, interesanta cu ajutorul catorva actori foarte buni (Philip Seymour Hoffman, Chaterine Keener, Michelle Williams, Samantha Morton, Hope Davis, Jennifer Jason Leigh, Emily Watson si bineinteles Dianne Wiest...se observa ca e numai un singur actor foarte bun si apoi restul actrite foarte bune) ce prezinta pasiunea oamenilor (reprezentata constant in film de flacari ce par a nu atrage atentia nimanui) cu un subiect confuz dar care merita descifrat de mai multe ori chiar...cinema adevarat, intotdeauna interesant. De vazut.

9/10